După ce ne-am moşmondit noi cu duş, spălat pe dinţi şi toate cele, am pornit într-un final la drum spre oraş. Am vrut să căutăm petec pentru saltea şi să închiriem nişte biciclete pentru a explora cât mai pe îndelete parcul national. Dar cum bine ştiţi planurile de acasă nu se prea potrivesc cu cele din târg, aşa că nu ne-am ales nici cu petec nici cu biciclete.
După câteva învârteli, ca de muscă beată, am reuşit in final să hotărâm ce vom face: o luăm la pas spre "Peştera de gheaţă" Ledena Pecina ( altitudine 2303 m - nimica toată). Eu tot insist că suntem la 1400 m şi că noi nu prea suntem alpinişti, că traseul nu are cum să fie de doar 3 ore şi tot aşa. Dar Marius NU, îmi pune la îndoială ambiţia şi o ţine sus şi tare că nu e mare brânză. Deci ne apucăm de urcat. Eu sceptică, Marius încrezător.
De fapt mai mult ne odihnim decât urcăm, am impresia. Dar când mă uit în urmă parcă suntem totuşi tot mai sus, iar câte o pantă pe care am escaladat-o deja mi se pare ameţitor de abrubtă.
De pantele pe care mai trebuie să le urcăm nici nu vreau să mai pomenesc. Dupa câteva priviri în sus mi-am dat seama că e mai inteligent să mă uit unde pun piciorul şi să mă concentrez la paşii pe care ii am de facut. Dupa o vreme de mers aşa, concentrată la fiecare pas, îmi dau sema că am înaintat totuşi iar la un moment dat am descoperit un loc de unde se vede lacul de la care am pornit. Na taci că nu e rău, mă gândeam eu, dacă mi-ar fi zis cineva ca eu o să mă cocoţ în culmile munţilor ce se vedeau în departăre azi dimineaţă i-aş fi zis că visează, şi totuşi iată-mă cocoţată ca un cocoş de munte pe creste golaşe.
Deşi eram tot mai obosită şi am început să simt că mă arde soarele rău de tot pe ceafa, am început să prind gustul alpinelii ăsteia. Cred touşi ca l-am înebunit pe Marius cu texte gen "pf ce sus suntem"; "ioi cât am urcat" etc.., totuşi am savurat atât înălţimea cât mai ales peisajul, şi pot spune că am prins un drag de munte aici de care nu ma credeam in stare. Tot timpul am fost un copil al mării, cu dorul de mare în suflet în continuu, iar muntele nu îmi spunea prea multe, dar excursia asta mi-a intrat sub piele bine de tot.
Am ajuns la un moment dat să găsim chiar şi zăpadă, în mijlocul lui August, zăpadă ! La prima vedere părea beton turnat, dar cand ne-am apropiat am văzut că e zăpadă. Am strigat extaziata "neauă" şi Marius a crezut că îl iau la mişto şi nu m-a crezut până nu a pus el mâna (da, e clar cel mai Toma-necredinciosul din câţi ştiu)
Dar cel mai ciudat la zăpada asta era că pe ea era o lopată abandonată o_O
Dupa încă câteva urcuşuri şi oftaturi am descoperit ceea ce credem noi că era misterul lopeţii abandonate: un cioban în capătul lumii ce vindea BERE RECE, afacerist în toată regula cum ar veni. Ne-am odihnit aici ceva mai mult, Marius savurând o bere, eu peisajul. Ne-am tot holbat la semnele care se pare că arătau spre pestera de gheata exact în direcţia din care am venit noi, iar timpul estimat până acolo era de vreo oră. Deci pe lângă că am uract deja de peste 4 ore se pare că ne-am mai şi rătăcit. Am hotărât aşadar că stâna aceasta e un punct frumos în care să punem capăt peripeţiilor pe ziua de astazi, căci până aici am întrebat de vreo două ori nişte aplinişti de drum iar raspunsurile nu au fost incurajatoare deloc. Primii ne-au zis: "BAD SHOES, BAD SHOES!", iar altul (dotat cu funii !) ne-a zis că e un drum cu o pantă cam abruptă care nu prea ii place cum arată şi că noi suntem numai pe la 1700 m iar pană la 2300 mai e mult, aşa că nu ne prea vede bine în încercarea noastră. Deci rămâne stabilit: ne-a ajuns pentru nivelul nostru de antrenament şi echipament.
Am mai facut plinul de apă proaspată de izvor, pentru care bineînteles că a trebuit să coborâm "4 minute" după spusele unor exursionişti. Cele "4 minute " au fost de fapt o coborâre atât de adâncă şi abruptă, că eu am avut impresia că nu o să ajungem întregi până jos. Pe drum am văzut de un câine mort care, am glumit noi, sigur şi-a dat duhul încercâd să urce înapoi. Am reuşit totuşi cu bine şi coborâşul şi urcuşul înapoi după care am facut din nou o bine meritată pauza.
Ne-am urnit noi ceva mai greu dar am început totuşi să o luam pe drum înapoi căci începea să se lase soarele tot mai jos şi ne-am dat seama că aici nu e de ramăs după apusul soarelui, căci eram doar cu tricoul de pe noi, aşa că am coborât în forţă.
Acum să nu vă imaginaţi că am avut ce stiu eu ce viteză, sau că nu am mai fi oprit să mai mâncăm câte un biscuite cu ciocolata sau să ne odihnim picoarele chinuite. Dar na, pentru noi a fost un ritm alert, căci nu stiu cât de explicită am fost în descrierea urcării, dar credeţi-mă a fost extrem de înceată pentru standardele celor obişnuiţi cu muntele, de asta sunt ferm convinsă.
Am ajuns jos la lacul negru pe înserate, şi am hotărât să ne răsfăţăm cu o cină în oraş, că doar meritam după căt ne-am obosit. Aşa că rupţi de foame am mai mers aproape încă vre-o oră pe jos până am găsit restaurantul recomandat la Info Point. Să nu credeţi niciodată în distanţele date de restaurante pe broşuri, sutele lor de metrii nu corespunde cu standardele mondiale !
Pe drum spre cort eu am savurat din plin cerul senin care parcă era mai aproape şi pe care stelele erau mai dese şi străluceau mai tare ca acasă. Marius plănuia tot drumul cum va repara salteaua cu gumă de mestecat. Aşa că pe la 11 noaptea, după o zi de osteneala şi mers continuu, în loc să ne culcăm a trebuit să înfruntăm salteaua buclucaşă. Şi nu ştiu dacă şi bărbaţii din jurul vostru sunt la fel, dar al meu când şi-a pus ceva în cap pai aia trebuie facut indiferent cât de ineficent, absurd sau inutil ar fi. Şi indiferent dacă vezi că functionează sau nu trebuie insistat, că doar nu are cum să nu funcţioneze dacă iţi consumi toata energia şi nervii, nu? Mc.Gyver era numele lui şi cu o gumă şi leucoplast împrumutat a reparat salteaua, care şuiera uşor, în semn de protest, la fiecare miscare a noastră. Noroc cu oboseala din timpul zilei, că parcă nu mai stiu exact când s-a dezumflat de tot, cred că sforăiam eu mai tare decât suieratul îmbufnat al saltelei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu