Ne-am trezit devreme, chiar dacă nu ne-am dorit asta, dar cum proprietarul ne-a spus de seara că trebuie să eliberam camera dimineaţă, ne-am comformat, şi cu ochii încă lipicioşi ne-am băgat bagajele în portbagaj şi am pornit spre Dubrovnik.
Din păcate am amânat prea mult momentul în care vroiam să fac poze pe plaja din Petrovac, aşa că am rămas doar cu amintirile stâncilor ascuţite ce işi cer dreptul de a tăia marea în valuri spumegânde acolo unde o întâlnesc. Am rămas cu imagini păstrate doar în suflet, imagini ale pădurii de pin care acoperea roca tăioasă şi încearcă parcă să o îmblânzească astfel. O pădure pe care nu am apucat să o studiem destul de aproape dar care ne ademenea cu mirosul proaspăt şi răcoros de răşină şi ace căzute pe roca stăpânită de rădăcini nemiloase.
Odată plecaţi ne-am gândit însă doar la drumul pe care urma să îl parcurgem iar suferinţa despărţirii de mare nu o simţeam încă, căci drumul ne ducea de-a lungul coastei şi mirosul sărat îmi umplea nările la fiecare oprire sau geam deschis. Ne-am făcut griji că o să pierdem ceva vreme cu bacul, dar nu doar timpul pe vapor a fost foarte scurt ci şi ritmul îmbarcării a fost atât de alert că a trebuit să fug la maşină după ce am plătit biletul pentru a nu rămâne pe uscat. Drumul până în Croaţia nu a mai fost lung şi în curând am simţit că ne apropiem de un obiectiv turistic major, căci traficul s-a îngreunat până la punctul în care stăteam mai mult decât înaintam. Am găsit o parcare subterană la intrarea în oraş, dar şi aici s-a prelungit agonia, căci aglomeraţia a fost cumplită şi a durat peste un sfert de oră după ce am intrat până să gasim un loc de parcare.
Oraşul, pe cât e de frumos era, cel puţin tot atât era de aglomerat, şi din păcate farmecul cetăţii vechi e spulberat de aerul de turism în masă pe care îl dă aglomeraţia, magazinele de suveniruri şi terasele sau restaurantele prea multe, prea elegante, şi mai ales prea pline. Arhitectura era foarte frumoasă, cu clădiri din piatră şi obloane de lemn, toate vopsite la fel, intr-un verde închis, nu prea strident; cu străduţe înguste şi multe scări, tot din piatră bineînţeles. Ducea cumva a Veneţia, dar parcă totul era mai compact, mai comprimat, înghesuit între nişte ziduri care nu eram sigură dacă vor să apere şi să protejeze sau vor doar să ţină strâns, ca un pumn încleştat, un obiect valoros, acea "Perlă a Adriaticii" cum a fost denumit oraşul încă din răstimpuri.
Am bătut străduţele în lung şi-n lat pentru câteva ore, mi-am cumpărat un magnet de frigider - un vaporaş făcut din lemn şi am savurat o îngheţată nu foarte grozavă pentru a ne răcori. Când am vrut să plecăm, la ieşirea din parcare, ne-am enervat cumplit, şi am avut impresia că suntem luaţi de turişti pe fruntea cărora scrie mare FRAIER. Am fost pusi să plătim cinci ore de parcare, deşi am stat doar patru ore şi câteva minute, din care peste un sfert de oră pierdut în parcare datorită aglomeraţiei şi a proastei organizări. Am încercat să protestăm, dar cum nu ştiam limba am fost expediaţi repejor în stil balcanic. Eu m-am consolat repede, că asta e, m-aş fi enervat degeaba, dar Marius cocea în timp ce încercam să ieşim din parcare. Avea previziuni că nu o să ne încadrăm în cele cincisprezece minute în care trebuia să părăsim parcarea, şi era pornit să facă scandal, să cheme poliţia, etc. Nu ne-am încadrat în timpul necesar plecării din parcare, dar cum coada era interminabilă, şi noi am platit oricum cinci ore, nu am avut probleme la ieşire. Sătui de eticheta de turişti buni de muls am părasit Croaţia şi aglomerţia aferentă.
Am intrat în Bosnia pe un drum desenat cam firav pe harta noastră, aşa că la graniţă am simţit nevoia să întreb dacă nu e rău drumul, căci la ce mă puteam aştepta de la o ţară cu numele Bosnia Herzegovina ? Vameşul ne asigură că nu avem de ce să ne facem griji.
Înaintam încet dar sigur pe şosele obişnuite, nici prea bune, nici rele, doar noi şi câte o maşină locală din când în când. Atât de rar cred că trec maşini străine pe acolo încât la un moment dat, când s-a nimerit să treacă două maşini una după alta pe lângă noi au reuşit să se ciocnească. Noi ne-am distrat uşor pe seama lor şi am zis că sigur s-au uitat după noi, căci era şantier şi se circula cu maxim douăzeci la oră , aşa că alt motiv să se bage unul în altul nu aveau, decât dacă au rămas gură cască să vadă "a cui suntem noi". Am continuat cu oarecare părere de rău pentru cei doi ghinionişti dar şi cu atenţia sporită, când vezi aşa şoferi te ia un pic cu groaza şi speri să scapi întreg până acasă.
Pe cum înaintăm peisajul începea să devină tot mai frumos, munţii mai înalţi, văile mai adânci. Şi abia acum am început să realizăm cât de sus ne-am aflat până acum, înainte peisajul părea a fi unul de deal, dar se pare că am fost pe un podiş, şi încă unul destul de înalt, căci am început să coborâm şi să ne scufundăm în serpentinele ce se ondulau în jurul munţilor. Drumul ne-a uimit de-a dreptul, am dat de o porţiune nouă nouţă, lată, împodobită cu un tunel iluminat ca o pistă de avion, cum nu am vazut tot drumul prin Serbia sau Muntenegru. Ce ţi-i şi cu prejudecăţile astea, la orice m-aş fi asteptat da nu la asta. Iar peisajul era mirific, am şerpuit iar alături de un pârâu de un turcoaz-albăstrui ca de gheaţă care se pierdea într-o albie ce dădea de bănuit că în alte vremuri a fost un râu mare, primejdios, tumultos şi nu semăna cu ceea ce vedem noi acum. Supriza ce mai mare am avut-o pe înserate, când am ajuns în vale iar in stânga şi în dreapta drumului se ridicau munţi carstici care aminteau de picturile în tuş cu munţii Chinei . Pe vârfurile trufaşe, ce se ridicau măreţ spre cer, se vedeau câţiva pini rătaciţi care dădeau un farmec aparte peisajului. Aici cu siguranţă o să ne întoarcem cândva, locul e prea frumos pentru a nu fi savurat mai pe îndelete.
A început să se înnopteze, şi noi eram încă departe de casă aşa că ne-am căutat un locşor de odihnă. Am cam avut ce căuta, cortul nu era o opţiune datorită saltelei încă nereparate, iar fiind într-un parc naţional pensiunile erau cam rare. După mai bine de o oră de căutări, cu opriri pe la casele oamenilor şi încercări de comunicare mai mult cu mâini şi picioare decât verbal, am găsit un Restaurant cu cameră liberă la paisprezece Euro, cu mic dejun inclus, pentru amândoi ! Nu era nu stiu ce de cămăruţa aceea, mirosea cam îmbâcsit, ca aerul de la o casă nelocuită de ţară sau mirosul din dulapul bunicii, dar în rest era curat, am avut apă caldă, săpun lichid şi chiar şi o sticlă de doi litrii de apă minerală în cameră, iar micul dejun a fost mai mult decât binevenit.
Cu forţe proaspete şi burta plină ne-am reluat drumul în ultima zi de concediu. Peisajul începea să işi piardă încet din magia emanată de munţi, se aplatiza tot mai mult, localităţile erau din nou mai dese şi parcă tot mai mari. Pe nesimţie ne-am trezit la graniţa cu Serbia, cu oarecare regret că nu ne-am rezervat mai mult timp pentru ţara pe care o părăseam. Nici nu apucăm să ne dezmeticim încă din faptul că trecem graniţa că ne şi trezim în faţă cu o barieră şi un nenea ce ne cere un euro taxă. Marius încă iritat de atitudinea croaţilor începe şi se înfoaie şi întreabă cam nedumerit "ce taxa ?" Nenea ii zice în limba lui ceva de park blabla, Marius: "no parking", ăsta ba că: park blabla - eco tax; insistă că vrea un euro şi o ţine pe a lui. Al meu parcă se încăpăţîneaza tot mai tare, îl simt cum se încoarda şi imi zice să mă caut de mărunţiş, dar nu mai aveam decât vreo 27 de centi. Nu-i nimic, îs foarte buni şi aşti, să ne dea pace - imi zice el. Eu tot încerc să îl conving că nu merge aşa, da nu, el îi întinde la cios mărunţişul. Ăla se uita tot mai încruntat, şi deja ma vedeam la stirile de la ora 5 sub titlul "Doi români care nu au vrut să plăteasca 1 Euro au fost reţinuţi de forţele de ordine sârbeşti". Cum spuneam paznicul începea să dea semne de iritare şi al meu începea ăn sfârşit să priceapă că nu scapă până nu plăteşte taxa aia afurisită, aşa că ii da resemnat o bancnota de cinci şi aşteaptă cuminte restul. Trecem şi de peripeţia asta dar sperăm să trecem măcar printr-un parc national,peisaj mirific, etc. Dacă tot am platit eco-tax de park era cumva de aşteptat să şi primeşti ceva în schimb, dar spre dezamăgirea noastră nu vedem decât un semn pe şosea care ne indică direcţia spre un parc national, dar noi eram cumva departe, căci în faţă se vedea întiderea câmpiei şi a oraşelor prin care vom trece. De aici drumul a decurs fără probleme şi fără a mai fi spectaculos, un drum cu un singur ţel - destinaţia acasă.
Am ajuns aşadar seara târziu acasă, obosiţi de drum, dar fericiţi că am comprimat într-o săptămână şi două zile atâtea aventuri şi amintiri cât să ne ajungă pentru o vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu