In urma cu toate

Pff , am şi uitat de ce am închis magazinul meu de pe Etsy cu ani în urmă. Acum că am reînceput îmi amintesc motivul ! Îmi consumă o groază de energie. Dar nu mă plâng, că pană la urmă e cu folos, şi toată energia consumată s-a şi materializat deja într-o tranzacţie aşa că balanţa e pe energii pozitive. Singurul dezavantaj e că iar îmi neglijez blogul, dar sper că nu vă supăraţi prea tare pe mine.

De anul viitor sper să îmi intru în ritm şi să reuşesc să fac echilibristica asta între job, etsy, blog şi viaţă personală în aşa fel încât nimic să nu rămână de căruţă.

Acum, pe viteză, o să fac o mică recapirtulare cu ce mi-am mai pierdut vremea în afară de muncă şi etsy, că parcă am încă multe întâmplări nepovestite.

Cât a ţinut vremea cu noi ne-am plimbat cu bicicletele prin pădurile din jurul Aradului. Nici nu ştiam până anul trecut câtă pădure avem prin zonă, aşa că acum explorăm zona pe bicicletă şi ne bucurăm că putem vedea "live" fazani, răţuşte sălbatice, iepuri şi căprioare. Mai rău e când dai de câte un dulău, că la ăia nu le prea plac bicicletele, dar până acum am ieşit cu bine din toate peripeţiile avute la biciclit. Deşi nu aş vrea neaparat să repet noaptea aceea furtunoasă în care ne-am rătăcit prin pădure şi nu aveam nici faruri suficient de bune, şi am orbecăit deci ca şi chiorii încercând să ţinem pasul cu cei mai experimentaţi decât noi. Dacă o să am vreodata timp şi chef poate vă voi povesti întregul calvar din acea seară, dar momentan rămân la rezumate că altfel iar voi aveo o postare kilometrică.

În cadrul altei plimbări pe două roţi am avut parte de o invazie de buburuze. Pe cât de drăgălaş sună pe atât de enervant e în realitate. Şi aşa, ca fapt divers, pentru cine nu ştia, vă anunţ că buburuzele muşcă. Nici eu nu stiam dar pe lângă mirosul neplăcut pe care îl emană când se simt în pericol chiar stiu să şi pişte, asa că, în afara faptului că au fost excelente ca modele pt poze macro, au fost şi super enervante.

Cu vreo două săptămâni în urmă am mai dat o fugă până la Timişoara ca să o vizităm pe Livia Coloji la târgul ei de garaj numit Balamuc. O expozitie mică şi cochetă în care ne-am simţit foarte bine şi de unde nu am vrut să mai plecăm.

În aceeaşi seară am mai dat o fugă şi la Handmade Jewelry Fashion Week Timişoara, o expoziţie mult mai pretenţioasă în care însă parcă nu ne-am găsit locul. Adică hai să vă povestesc mai pe îndelete, că e prea faină asta cu găsitul locului să nu v-o spun de la început la capăt.

Evenimentul acesta era o prezentare de bijuterii pe fotomodele ce se plimbau frumos, cu toate colecţiile la gât, printre lume multă şi înghesuită prin galeria de artă Calpe. Marius al meu avea o faţă plictisită rău de tot, şi cum nu cunoştea pe nimeni pe aici stătea de unul singur în timp ce eu făceam poze. Am ochit eu un loc pe un fel de mini-amfiteatru unde nu se afla nimeni aşa că i-am zis că poate să se odinească până mai fac eu pe fotograful. Oferta era prea bună aşa că s-a pus al meu jos, mi-am lăsat şi eu paltonul şi geanta lângă el şi am continuat cu fotografiatul.

După  o vreme se termină prezentarea şi prezentatorul ne anuţă că în partea de jos va avea loc un mic spectacol de dans. Toată lumea o ia deci spre locul unde stătea plictisit Marius şi butona la telefon. Pe când mă dumiresc şi ajung şi eu la amfiteatru ma opresc şi mă abţin să nu bufnesc într-un râs gălăgios. Aproape tot amfiteatrul acela în miniatură era plin cu fotomodelele ce prezentau anterior bijuteriile. De jos, doi sau trei fotografi pozau de zori, la foc continuu, dornici să obţină cele mai bune cadre. În mijlocul fotomodelelor însă, ca un intrus (ca să nu zic ca nuca în perete) se afla Marius, care se uita în jur cam nedumerit neînţelegând ce se întâmplă şi ce e cu bulucul din jurul lui. Fotografii păreau oarecum iritaţi de prezenţa lui; pe unul l-am văzut cum se uita urât la Marius; căci le cam strica pozele. Aceşti, alţi maniaci cufundaţi în lumea lor, nici nu vedeau că cei ce urmau să danseze aşteaptă şi nu pot începe spectacolul căci ringul de dans e ocupat de ei. Şi absorbiţi cum erau nici nu aud rugămintea părezentatorului de a elibera ringul de dans. Aşa că stânjeneala şi disconfortul vadit pe care îl are Marius se cam prelungeşte şi eu era să mor de râs la priveliştea aia. Salvarea a venit până la urma de la cei cu dansul demonstrativ care au început să intre pe ring şi să se faca văzuţi fotografilor, care cedeaza în final locul. Eu eram încă cu un rânjet mare pe faţă şi mă abţineam sa nu mă tăvălesc de râs şi chiar şi acum am un zâmbet când îmi amintesc păţania.

Cam astea au fost peripeţiile din ultima vreme. În rest sunt cufundată până la ureci în muncă. Sunt însă foarte mândră de ultima reuşită în ale bijuteritului, cu care m-am surprins şi pe mine, căci nu am crezut că ştiu să fac aşa ceva, dar atâta timp cât există voinţă se pare că limitele se pot depăşi mai uşor decât pare :D

Na hai că mă opresc până nu devin prea filozoafă.

PS: mai am în lucru un articol cu ultimul weekend prelungit petrecut prin Apuseni, dar nu ştiu când voi reuşi să termin şi postarea aia. Sper că va fi totuşi anul ăsta.