Beţie în pădurea de liliac

Pădurea de liliac ! Numai denumirea asta a trezit în mine un fior. Chiar există? Nu e doar un loc fantastic dintr-o poveste minunată? Există o pădure de liliac la noi în ţară şi eu nu am vazut-o încă? Oare ce astept? Ah da, să înflorească liliacul!

Deja de acum doi ani mă tot gândesc primăvara că vreau să mă îmbăt cu parfumul liliacului înflorit. Nu doar cu un buchet în vază ce asteaptă să se scuture şi să moară ci cu parfumul a mii de flori vii şi vesele, îmbibate cu soarele crud de munte. Anul trecut nu s-a potrivit, parcă era vreme rea, sau aveam noi treabă, nu mai stiu exact, dar anul asta am fost hotărâtă să o văd şi să ma îmbăt cum nu m-am îmbătat încă niciodată.


Am pregatit totul din timp, am stat cu ochii pe vreme, am analizat amănunţit perioada în care e cel mai bine de vizitat şi am ajuns la concluzia că va fi ultimul weekend din Aprilie. Am citi eu că pădurea înfloreşte la începutul lui Mai dar  având în vedere iarna blândă şi căldura mare ce a dat deja buzna peste noi mult mai devreme anul ăsta, ţinând cont de faptul că la noi liliacul era deja pe cale să se ofilească hotararea a fost luată. Pe lângă asta am vrut sa evit cu orice preţ înghesuiala de 1 Mai şi cea din weekend-ul ce urma denumita frumos "sărbătoarea liliacului" dar care sunt convinsă ca doar ar fi acoperit pădurea cu fum şi miros de mici, şi de aşa ceva chiar nu duceam lipsă. Ca să mă asigur totuşi că nu păţesc si eu ca altii mai dau şi un telefon la primaria din Ponoare şi întreb dacă a înflorit deja liliacul.

E vineri, doamna de la Primarie mi-a asigurat că a înflorit liliacul, vremea se anunţa minunată cu soare şi 18-20 de grade peste weekend aşa că nimic nu îmi mai poate potoli entuziasmul şi bucuria beţiei de liliac. O pornim la drum de dimineaţă, nici somn nu am mai avut de nerabdare, de mult nu am mai avut senzaţia asta de neastâmpăr. Ca urmare am fost gata mai repede decât am preconizat şi am pornit la drum la prima oră.

Până la Herculane drumul era bun şi maşinuţa noastră zbura pe asfalt cu aceaşi nerăbdare de a ajunge ca şi mine. Din Herculane încolo drumul era spart şi denivelat; cam cu graoză şi cu grijă am înaintat acum cu viteză moderată. Distanţa până la destinaţie nu era foarte mare dar drumul ne-a încectinit cam mult. La o bifurcaţie oprim să ne orientăm puţin. Drumul nostru e cel din dreapta iar cel din stânga e un drum neasfaltat. Mă uit pe semne şi îmi dau seama că e drumul spre Cheile Corcoaiei, cele care după pădure erau pe locul doi ca importanţă pe lista me cu locuri de vizitat din zonă. Am văzut poze cu ele pe net şi m-au fascinat instantaneu, şi stau trecute pe carneţelul cu obiective de văzut la fel de mult ca şi pădurea de liliac. Văzând însă drumul şi tabla care ne arată că ar mai fi de mers 18 km până la destinaţie, m-am cam dezumflat. Citisem printre rânduri de ceva drum neasfaltat, dar aproape 20 de km cu gropi şi băltoace nu suna promiţător, iar Marius părea de neclintit, nici nu işi punea problema să "rupem maşina" pe aşa drum. Puţin dezamăgită am continuat însă drumul spre obiectivul principal. Am intrat în Ponoarele şi inima creştea în mine de bucurie căci pe la casele oamenilor liliacul ne întâmpina înflorit iar soarele ce ne zâmbea promitea o excursie minunată.

Urmăm aşadar tabla ce indică încă 2 km până la pădure, mergem ce mergem şi hotărâm să parcăm maşina şi să o luam la pas într-o plimbare. Peisajul e frumos, pe ici pe colo se mai vede câte un liliac, dar în rest nu prea ne dumerim încotro să o luăm la următoarea intersecţie. Vedem o tăbliţă în care ni se urează bunvenit în pădurea de liliac şi hotărâm să continuăm drumul acesta marcat de plăcuţă. Urcăm o bucată şi ne trezim la intrarea într-un sat. Încep să realizez că nu suntem bine şi am sentimentul că am luat-o pe acelaşi drum greşit ca predecesorii noştrii de la care citesem de pădure. Întrebam în sat de pădure, zicem din ce directie venim şi surprinsă doamna spune "ma mir că n-o văzurăţi".
Încă nu bănuiesc nimic aşa că ne întoarcem frumos până la ieşire, sunt totuşi nelămurită aşa că mai întrebăm un localnic ce venea cu maşina, şi ne confirmă, pădurea e de fapt pe acolo pe la interescţia cu plăcuţa şi prin zona în care am parcat. Cum naiba? Nu ar fi trebuit totusi să ne dam seama că am trecut de pădure ? Liliacul ăla rar şi pricăjit făra urmă de miros, ăla să fie miraculoasa pădure? Ne întoarcem încet, mie paşii imi devin grei şi încet mă apucă dezamăgirea, parcă altfel o visasem. Când ajungem iar de unde am pornit mai dăm de o băbuţă pe care insit încă odată să o întreb de padure. "-Asta e maică " -Dar liliacul, mirosul, betia mea? "-Pai nu e încă înflorit, trebuie să veniţi săptămâna viitoare când e sărbatoarea, e plin de lume atunci, e cu muzică şi mici, mare sărbatoare." -Dar noi nu vrem lume şi sărbatoare, eu vreau liliac. "-Eh da acu nu e încă înflorit, mai veniţi săptămâna viitoare."

Mai pe dracu ! Am bătut aproape 300 de km degeaba. După ce scap cu greu de babă, care s-a pornit pe povestit de copii şi nepoţi şi toate cele, realizez că tot efortul a fost degeaba şi de beţia mea s-a ales praful. Dezamagită ma tot uit în jur, că e ceva liliac înflorit totuşi, dar nu miroase, nu e înflorit de fapt ci e abia îmbobocit şi pare tare firav. Sunt supărată pe toate, pe vremea rece de munte, pe doamna de la primarie dar mai ales pe mine că nu mi-a trecut prin cap sa vin o săptămâna după sărbătoarea câmpenească. Dar la cum s-a scuturat la noi liliacul de tare eram convinsă că nu va mai fi nici urmă de liliac prin 10 Mai.

După ce razele calde începeau să işi piardă din putere am continuat în căutarea de obiective şi am bifat de pe lista locurilor de văzut din zonă: Podul lui Dumnezeu şi Câmpurile de Lapiezuri. Podul e interesant dar nu m-a impresionat la fel ca şi lapiezurile. Am urcat noi cam flamanzi, de frică să nu apună soarele şi să nu rămân fără lumină bună de pozat, dar ajunşi acolo am uitat şi de foame şi de necaz. Peisajul e minunat, e sălbatic, straniu şi pare rupt din altă lume dar totuşi se îmbina perfect cu lacul, colinele şi munţii din jur. M-am bucurat din plin de soarele plăcut ce ne mai mângâia obrazul şi nu a apus încă pe partea asta de colină. Am pozat o şopârlă colorată ce mi-a facut inima să zburde de dragul culorilor vii ce le purta. Iar pe la apus cu maţele cârâinde am  început şi noi să coborâm înapoi spre maşină.

Ne-am făcut planuri de o mâncare bună şi caldă aşa de consolare că nu ne-au ieşit toate cum trebuiau dar şi aici am rămas doar cu vise neîmplinite. La poalele podului căsuţa ce părea să fie restaurant era doar "snack bar" şi nu aveau decât cipsuri şi ţigări de vânzare. Am luat-o aşadar pe drum înapoi căutând în disperare un restaurant. Până la urmă am dat de singura pensiune din zonă gasită şi pe net şi ne-am comandat ceva de mâncare. Meniu nu a existat, am ales din cele enumerate de ospătăriţă, dar şi mâncarea asta a fost o dezamagire, nu prea avea gust, sare nu am găsit la nici o masă, ospătăriţa dispăruse, şi mie îmi căzuse moralul deja până în pivniţă. Singura consolare a fost preţul modic, deşi preferam să dau ceva mai mult şi să mănâc pe saturate şi să mă rostogolesc către camera în care ne-am cazat.

În cameră am început să mai citesc odata postarea Alexandrei despre drumul la Cheile Corcoaiei. Articolul citit doar pe fugă înainte, descrie de fapt foarte clar drumul NEASFALTAT şi tabla ce indica 18 km până la destinaţie. Marius nu prea vrea să ne avântăm la aşa drum şi eu sunt în pragul depresiei. Încerc să nu îmi arat dezamagirea şi încep să citesc următorul articol despre Cheile Ţâşnei - care erau deasemena pe lista mea de obiective din zonă. Citesc ce citesc şi aflu că sunt aşa de greu de găsit încât Alexandra a renunţat fără să ii dea de capăt, aşa că mie îmi piere tot elanul şi nu mai vreau decât să mă ghemuiesc în pat şi să dorm. Continui să caut apoi drumul spre Ineleţ, că şi scările astea de lemn păreau interesante, imi dau repede seama că ar trebui să trecem un podeţ de lemn peste Cerna, care din câte am văzut eu era aşa crescută încât sigurat podeţul căutat e sub apă momentan. Utlimul obiectiv turistic găsit pe google maps scotocind prin poze era cascada Vânturatoarea, dar şi ea se încadra la ambele categorii: pe malul greşit şi greu de găsit. Aşa că planul meu s-a dus dracului la fel ca buna mea dispoziţie.

Văzandu-mă aşa necăjita, Marius se înduplecă şi  îmi zice că încercăm mâine să vedem cum e drumul spre Cheile Corcoaiei, poate totuşi nu e aşa rău şi putem să mergem. Nu prea sună convingator aşa ca mă culc obosită şi lipsită de speranţa la ziua grozavă şi plină de locuri minunate pe care o visasem acasă.

Duminică pornim la drum, dar parcă mă roade o foame zdravănă de dimineaţă şi mi-e o poftă pe omletă de nu-i adevărat. La radio am prins un post local dubios în care vorbesc despre ouă şi îmi bagă o melodie cu "omlett" în refren. Cu greu găsim un loc în care să ni se prepare de mâncare. Nu aş putea zice că era restaurant, şi fastfood nici atât, arăta a gheretă de suveniruri cumva, cu tot felul de buşteni şi coarne de animale care vroiau să ii dea un aspect rustic, dar aveau totuşi ceva grotesc. Totul părea prins peste un fel de şopru improvizat şi instabil, în locul în care se gătea însă m-am simţit ca într-o bucătărie de vară de la ţară. Am comandat omleta mult visată. Era făcută din ouă adevarate, nu din astea palide de supermaket, ci din alea cu culoare şi gust. Cu burta plină parcă altfel e, aşa că, liniştiţi, ne-am continuat drumul spre capătul asfaltului. Am pornit peripeţia prin băltoace şi denivelări. Ne-a scuturat, ne-a hurducat, am mers încet şi ne-am oprit destul de des înaintea unor gropi mai nasoale. Cam pe la jumătatea drumului am renunţat la bălăbăneala asta cu maşina şi am hotărât să o luam  la picior. Dacă alte obiective nu mai aveam oricum de vizitat am zis că mai bine facem o plimbare mai lungă decât să ne enervăm că dam în toate gropile.

Ieşiţi din maşină am putut să savurăm în sfârşit peisajul minunat şi aerul curat din jurul nostru. Ah ce bune erau bicicletele acum! Drumul era aproape drept, de faptul că am urcat ne-am dat seama doar la întoarcere, cand am observat că ne e mai uşor să venim înapoi decât era la mers încolo.  Ne-am preumblat la o temperatura ideala pentru drumeţie şi am inhalat adânc mirosul de pădure, de vegetaţie fragedă, de buşteni bătrâni şi frunze în descompunere.  Se simţea încă în aer umezeala ploilor ce au trecut cu doar câteva zile în urmă şi care au umflat pâraile şi au format şiroaie ce coborau de pe munte la fiecare pas. Eram înconjuraţi de o bogăţie de apă şi vegetaţie care iţi lasă impresia unei fertilităţi aproape decadente. Am trecut pe lânga o cabană părăsită pe care deja visam cum am amenaja-o dacă ar fi a noastră. Gândul mă ducea departe către un trai liniştit în inima naturii, departe de oraş, de oameni şi de gălagie. După vreo două ore de mers am ajuns în sfârşit în Cerna Sat. Picioarele abia mă mai duceau, dar bucuria că voi vedea cheile mă împingea încă de la spate.

Peisajul din Chei e minunat, formaţiunile create de apă şi vânt sunt impresionante, şi singurul neajuns e ca sunt prea scurte şi rămâi cu dorinţa de mai mult. După ce ne-am desfătat ochii am mai facut o pauză de ronţăit pe pajistea de la intrearea în chei, am mai pozat oiţe şi cai şi ne-am început drumul înapoi. Eu i-am furat la Marius papucii, căci bocancii mei m-au boicotat şi mi-au făcut beşici cu care nu mă simţeam în stare să mai fac nici un pas. Ca norocul că avem mărimea la papuci asemănatoare, ba a mai şi râs de mine că pe el nu l-au jenat bocancii şi a  tras concluzia că am piciorul mai lat decât el. Gluma lui mie însă nu mi s-a părut la fel de amuzantă, dar i-am iertat-o, că măcar eu aveam papucii comozi în picoare şi el se sacrifica aşa că în situaţia de faţă nu prea aveam ce comenta.

Desi coboram, şi papucii ii simţeam uşori în picioare, cam dupa vreo oră am început să simt totuşi oboseala acumulată şi lipsa totală de antrenament. Mă dureau încheieturile şoldurilor şi aveam senzaţia că mi se desprind picoarele ca la papuşi şi o să imi pice înainte să ajungem noi la masină. Am mai glumit pe seama asta şi aşa încet am ajuns până la urmă la maşina. Aici, între timp se lăsase umbra şi noi ne-am scos conservele de fasole din portbagaj. Ne-am căţărat pe nişte stânci din apropiere şi am savurat o masă pe cinste, mai bună ca cea de restaurant şi cu un peisaj de cinci stele în jurul nostru. Aşa că am reuşit să savurăm excursia şi să profitam la maxim de vremea excelentă şi chiar dacă nu a ieşit nimic conform planului până la urmă a fost totuşi frumos.