Arabela: Cu bicicleta prin Codru Moma

Cu ocazia Rusalilor am vrut să profităm weekend-ul prelungit şi să ieşim din rutina zilnică şi din gălăgia oraşului. Destinaţia aleasă a fost zona Moneasa - Dezna. La început am căutat pe net după un loc de pus cortul dar nu am găsit decât informaţii despre campingul din Moneasa care nu m-a atras deloc. Într-un weekend prelungit naţional încerc să evit totuşi zonele în care se duce lumea buluc, că parcă de aglomeraţie vroiam să fug, nu ?

Din întâmplare vorbesc cu o prietenă de planul nostru şi ea îmi recomandă Valea Zugăului, care începe undeva dupa Dezna şi se potriveşte de minune cu o ruta de biciclit pe care o planificasem deja. Îmi zice de ceva case în curtea cărora cu siguranţă ne putem pune cortul. Eu ignor informaţia cu casele şi ii povestesc lui Marius doar partea cu valea şi pădurea şi drumul bun. Ajunşi prin zonă realizez că în partea cu casele e cumva ca un fel de mic sat de vacanţă, aşa că insistăm şi ne continuăm drumul căutând un loc mai retras, dar ne trezim urcând tot mai mult şi ca urmare ne aflam prea departe de apă, iar loc de pus cortul rămâne numai pe marginea drumului că în rest pădurea urcă abrupt pe munţi în sus. Puţin dezamăgiţi ne întoarcem şi căutăm insistent un loc în care să ne ascundem. Într-un final găsim un pod peste care trecem cu maşina şi cercetăm zona la picior. Coborâm puţin în vale şi găsim locul ideal , aproape de apă , ascuns vederii de un rând de copaci şi arbuşti care despart şoseaua de pârâu. Aşa că nu ne ramane decât să călcăm în picioare iarba, care ne ajungea până la brâu, şi să ne facem culcuşul. După ce ne-am ridicat cortul ne-am apucat de adunat lemne şi am făcut un foc de tabară pe cinste la care ne-am ospătat cu cârnăciori prăjiti şi ridichi proaspete din grădina alor mei.

Pentru a doua zi am avut în plan un traseu de biciclit. Am studiat de acasă zona pe hartă şi
am descoperit că putem face un tur destul de drăgut de jur împrejur fără să fie nevoie să ne întoarcem pe acelaşi drum, adică o buclă perfectă. Pe monitor google maps-ul îmi arăta traseul cu lungimea de vreo 50 km, eu încrezatoare îmi zic că nu e aşa mult având în vedere că avem la dispoziţie toată ziua şi ii explic lui Marius în linii mari cam care e planul, dar el nu prea mă ia în serios sau nu e atent, sau nu am precizat eu distanţa, sau poate toate la un loc. Am aflat oricum până la sfârşitul zilei că el avea impresia că ne vom plimba doar scurt, adică vreo 2-3 ore, de data asta s-a înşelat însă căci eu am fost pusă pe fapte măreţe.

Am pornit undeva pe la ora 11.00 în coborâre lentă spre Moneasa. Drumul e foarte bun în valea asta, e de pietriş dar e tasat extrem de bine, făra gropi, dâmburi sau alte obstacole. Pare pregătit pentru asfaltare, dar momentan e ideal pentru pedalat. La Moneasa ne-am rasfăţat cu o îngheţată şi am început apoi să urcăm încet pe drumul spre Stei. Adoua variantă de pus cortul era aici, la ieşire din Moneasa, dar,cum bănuiam, acolo era deja cam ocupată zona de alţii ca noi care au ieşit cu cortul şi biciletele la pădure. Bucuroşi că am ales locul mai retras am continuat şi am început să urcăm nu glumă, mai pe biţigle, mai pe lângă, mai mult stând decât urcând cu pauze cam din sfert în sfert de ceas. A durat un pic până să înţeleg şi eu că la munte nu e ca la vale şi că nu prea are rost să mă epuizez eu pedalând ca nebuna că tot nu o să scap mai repede de urcuş. După ce am înteles asta am reuşit să urc şi eu mai omeneşte, dozând efortul depus şi urcând cu viteza melcului trubat. L-a început m-a enervat să merg aşa încet dar pe parcurs am realizat că e totuşi mai uşor decât să urc împingâd bicicleta.

Cu resestările astea făcute pe creier am început să savurez chiar şi urcuşul, cel puţin când nu era chiar aşa abrubt şi cât timp mai prindeam puţină umbră, căci în plin soare efortul şi căldura ne-au cam doborât. După o vreme destul de lungă de urcat am început evident şi coborârea. Drumul în jos ducea printr-o pădure umbroasă iar viteza crescută ne-a facut să ne fie chiar răcoare în momentul în care am ajuns în vale. Aici codrul Moma părea o pădure veche şi fermecată. Umbra întunecoasă şi răcoarea neasteptată îmi pareau înfiorator de placute. Ameninţătoare şi sălbatică pe de o parte şi totuşi atât de frumoasă că mi se aprindea inima de dragostea pentru natura neatinsă de om pe care o vedeam aici.

Toata bucuria asta însă a fost umbrită de o grijă ce mă cam măcina îngrozitor de pe la jumatatea drumului în jos: "noi am coborât mult prea mult !" Am coborât în continuu în jur de 15-20 de minute, şi eram acum jos de tot la acelaşi nivel cu cortul, probabil chiar mai jos iar ca şi poziţie pe traseu ne aflam undeva la nici jumatatea drumului. Eu nu am studiat dinainte relieful dar am trăit cu speranţa că după un efort ca cel pe care l-am depus ca să urcăm vom coborâ doar lin până vom ajunge la cort. Presupunerea mea a fost fundamental greşită şi acum am început să realizez că pentru a ajunge la cort va trebui clar să mai trecem un deal, făra scăpare. Tot timpul cât am coborât am încercat să ii zic şi lui Marius că e de rău că coborâm atâta, dar el nu prea ma băga în seamă şi a savurat doar senzaţia plăcută creată de adrenalina ce ne umplea neuronii.

De beleaua în care ne-am băgat a început să fie si el conştient în momentul când, ajunşi în primul sat şi întrebând de drum, oamenii ne spuneau că trebuie să ne întoarcem pe unde am venit. Asta era exclus, nici în ruptul capului nu mă întorc să urc dealul ăla şi înapoi. Eu eram sigură că există şi alt drum că doar l-am văzut pe google maps şi ăla nu îţi dă ruta pe drumuri unde nu se poate trece cu maşina. Mai mergem noi şi tot întrebăm de drum, dar în mare acelaşi răspuns: doar drumul pe care aţi venit duce la Dezna. Nu i-am bagat în seama pe localnici şi am mers mai departe cu hotărârea de a ajunge pe E79 în apropiere de Stei, de acolo în teorie puteam cobori o bucată şi apoi trebuia să o luam la dreapta direct catre valea Zugăului. Eram sigură că există un drum ce se înfige pe europeana şi duce direct la cort dar desteapta de mine nu şi-a printat nici ruta calculată frumos de acasă şi nici nu şi-a notat măcar satele prin care trebuie să trecem, aşa că acum eram fii ploii pierduti prin Codru Moma.

Stăteam la o intersecţie cu un drum asfaltat care ducea spre Briheni în dreapta sau spre Stei în stânga. Eu ştiam că trebuie să facem dreapta la un moment dat, dar după câte curbe a facut drumul deja mi-am pierdut orientarea. Am întrebat iar de drum, de data asta pe niste adolescenţi cu biciletele. Şi ei ne-au spus ca toşi ceilalţi că drumul de la Briheni în colo e închis dar după aceea ne-au mai spus de un drum la stânga pe langă o pescărie care ar duce la Moneasa.

Am mers o bucată spre Briheni şi ne-am oprit descumpătaţi când am văzut că drumul începe să urce iar şi noi nu aveam certitudinea că nu facem drumul degeaba. Am stat pe marginea drumului vreo jumătate de oră căutând ba semnal la GPS-ul de pe telefon, ba pe cineva să întrebăm de drum. La un moment dat se apropie un jeep pe care îl oprim să mai scoatem o informaţie ce ne-ar putea dumeri, dar când se opreşte vedem numerele de Italia şi ne dăm seama că şi ei aveau aceaşi întrebare ca şi noi: "Şi acum încotro" ? Împins de altă maşină pleacă şi noi rămânem cu gura căscată, nervoşi că ne-a scăpat busul ce il împingea pe italianul nostru şi la fel de nelămuriti ca până acum. După câteva minute se întoarce italianul şi ne confirmă că în spre Briheni nu are rost să mergem, drumul e închis. Nu am plecat cu mult mai lămuriţi dar am hotărât să ascultăm de sfatul băieţilor cu biciletele şi am căutat drumul de care ne-au zis ei. Deşi o lua în direcţia greşită, din punctul meu de vedere, Marius a insistat să încercăm totuşi varianta asta şi să nu o luăm spre european. Am urcat iar pe un drum pietruit, la dracu în praznic, spre un sat din apropiere unde speram să dam de cineva care sa ne spună odată că suntem bine. Pe drum întâlnim un cioban şi ne confirmă că există un drum spre valea Zugăului pe aici dar susţine că e "cam cu cântec". Acu, cu cântec sau fară, nu ne-a prea rămas decât să înaintăm căci de întors nu mai era cazul dacă am mai fi vrut să ajungem în aceeaşi zi în care am plecat înapoi la cort. Oricum bucuria primei confirmări că măcar direcţia e bună ne-a dat ceva elan. Pe cum înaintăm şi mai întrebam tot mai siguri suntem că un drum există şi că direcţia e bună doar că va trebui să trecem prin "câmp" apoi va trebui "să trecem dealul prin pădure", hm , le-om face şi pe astea dacă îi musai, ce să zici, căci alte opţiuni nu prea avem.

Am descoperit pe rând că nu era dracul aşa de negru cum păre căci "câmpul" s-a dovedit a fi un sat cu drum asfaltat ce purta de fapt numele Cîmp iar după acesta urma un alt sat cu numele Cîmp Moţi. Dealul am fost întradevăr nevoiţi să îl trecem dar asta am banuit oricum de cand am ajuns în vale iar pădurea era brăzdată de un drum lat pe care se putea trece cu un tractor sau un jeep mai înalt probabil, deci pentru noi cu bicicletele a fost chiar autostradă. De găsit drumul, aia a fost pe alocuri "cu cântec" căci potecile s-au mai ramificat, dar din spusele localnicilor din ultimul sat drumul pe care trebuia noi să o luăm era cel principal "tot înainte" aşa că ne-am ghidat iniţial după stâlpii de curent iar mai târziu am descoperit că drumul nostru era defapt un traseu turistic marcat cu cruce albastră dar localnicii se pare că nu prea stiau să interpreteze desenele de pe stâlpi şi de aceea nu prea au reuşit nici să ne explice nouă traseul.

Am ajuns spre seară, pe la nouă şi ceva pe drumul tasat de pe valea Zugăului şi ne-am îmbătat de euforia reuşitei şi de adrinalina vitezei prinse la coborâre. Şi am prins viteză, nu glumă, căci era un drum bun şi fără gropi, cum spuneam, aşa că am zburat amândoi de mama focului la deal în jos. Eu aveam impresia că până la vale o să rămân fără saboţi de frână căci la viteza ce o lua bicicleta mea de la sine putere şi pe care încercam să o potolesc câte un pic eram cu frâna stransă aproape continuu. Nu prea strângeam eu prea tare că îmi place viteza pe ţoaglă, dar totuşi pe alocuri simţeam că o să îmi rup gâtul dacă dau de vre-o piatra sau alt obstacol şi nu frânez şi eu măcar câte un pic iar în alt moment simţeam că oricât de tare aş strânge de frane tot nu pot să zic ca merg încet.

Pană seara la zece am ajuns şi noi la cort, rupţi de obosealş şi morţi de foame dar cu un zambet laaaaaarg pe buze şi cu câteva lecţii învăţate.

Pe viitor nu o să mai plec nicăieri fără hartă, măcar desenată de mine dacă nu printată. Nu o să mai cred că doua sandwich-uri sunt de ajuns pe o zi de efort continuu şi niciodată nu voi refuza să cumpar o îngheţată când stiu că e ultimul sat prin care trec, indifernt cât de obosită şi dornică să ajung la destinaţie aş fi. Aşa, recapitularea asta a fost mai mult pentru mine dar poate că nu e rău de luat aminte oricum.

Ziua a fost lungă, efortul a fost destul de mare şi soarele mai apăsător decât ne-am aşteptat dar per ansamblu sunt al dracului de mândră de noi că am reuşit să batem atâta drum pe biciclete, căci până acum nu am facut mai mult de 20 - 30 de km şi ăia doar pe plan drept fără urcuşuri. Acum am avut 67 de km pe ceas şi am rămas cu câteva poze şi amintiri pe care nu le-am fi putut vedea nici la pas nici cu maşina. Am văzut dolinele din platoul Vaşcău si vărniţele (cuptoarele de ars var) din Câmp Moţi şi am reuşit tot traseul într-o zi fără a fi nevoiţi să cerem ajutorul localnicilor şi să închiriem vre-un tractor sau să ne căutam cazare, căci la un moment dat ne-au trecut şi variantele astea prin cap. Dar am reuşit pe cont propriu şi mă declar extrem de mulţumită de traseul parcus.

De peripeţiile cu căpusele din ziua ce urmează mai bine nu vă povestesc că nu vreau să stric atmosfera şi amintirea plăcută a excursiei cu panica de după aşa că aştept cu nerăbdare următoarea ocazie de aventură cu sau fără bicicleta.