Vineri, pe fugă, am hotărât că e musai să profităm de vremea bună de afară şi să evadăm la munte. Destinaţia a fost repede aleasă: Retazatul - e cât de cât aproape, nu îl văzusem încă şi parcă multă lume ii tot lăuda frumuseţea. Am plecat vineri foarte târziu, căci aşa se cam întâmplă, când iţi faci planuri mai faine atunci se trezeste careva pe la lucru că are nevioe de tine, dar chiar şi aşa drumul pe la Lugoj -Caransebes e foarte bun iar până seara pe la 11 am ajuns în Râuşor la cabană.
Nu am avut pregătit nici traseul, nu am avut nici hartă aşa că ne-am mai sfătuit cu cabanierul şi am facut un plan de atac. Traseul ales e de vreo 8 ore de mers şi e marcat cu bandă roşie, bandă galbenă şi cruce albastră. Cum avem la dispozitie "toată ziua" pare destul de relaxată treaba şi rămâne doar să ne apucăm mâine de trebă. Ne culcăm obosiţi şi nerăbdători să începem aventura de mâine şi să cucerim varful Retezat.
Mă trezesc sâmbătă dimineaţa, soarele ne bate deja tare în geam, dar noi cu greu deschidem ochii. Nu ne-am pus ceasul, doamne feri, într-o zi de sâmbătă, doar trebuie să ne revenim după o săptămână grea de muncă, şi nu aveam de gând să urcăm pe munte obosiţi şi cu ochii lipicioşi. Ne mai punem şi mâncăm şi un mic dejun copios, ca să căpătăm puteri şi iacă aşa se face ora 10 până o pornim noi la drum. Dar tot dimineaţă e, şi în momentul ăsta nu stim înca ce ne aşteaptă
aşa că pornim relaxaţi într-o plimbare uşoară. Pe drum văd o veveritză care devine brusc model de fotoshooting. Mergem încă un pic şi e cît pe ce să o luăm pe traseul greşit, ne dezmeticim însă la timp şi corectăm repede direcţia. Începem bine se pare, întorcându-ne din drum pâna nici nu am pornit bine, găsim însă banda roşie şi urcăm pe lângă pârtia de schii şi intrăm în pădure.
Pădurea e veche, o pădure acoperită de muşchi şi de molizi înalţi cu rădăcinile strânse în jurul rocilor tăioase. Un aer răcoros de dimineaţă îmbibat cu mirosul plăcut de ciuperci şi umezeala specifică unei păduri umbroase ne umple nările. Urcăm încet savurând peisajul şi aerul curat de munte. În dreapta începe să se audă susurul unui pârâu. Ne abatem puţin de la drum şi ne umplem sticluţa cu apă proaspătă şi rece ca gheaţa. Locul acesta e fermecător, mă duce cu gândul la pădurea de la Detunatele, dar nu e totuşi la fel de magic, pădurea aceea e tot pe locul unu în topul meu şi mă gândesc cu dor la ea. Nu am avut norocul de destulă vreme bună anul ăsta aşa că rămâne obiectiv clar pentru anul viitor :cum dă căldura o să o văd din nou.
După ce urcăm o bucată ieşim din pădurea de molizi şi dăm în sfârşit de razele orbitoare ale soarelui de octombrie. Ne oprim şi lâncezim un pic pe bolovanii încălziţi. Lumina e neimaginat de frumoasă, aerul dens e tăiat de razele sclipitoare ce ne încălzesc. Noi suntem uzi de la efort şi înfriguraţi de umbra pădurii iar acum aburim ca pâinea proaspătă şi producem o ceaţă magică înconjurată de o lumină aurie.
Uscaţi şi încălziţi urcăm pe o poteca printre roci invadate de o mare de jnepeni. Pădurea asta de arbuşti acoperă totul ca un voal verde format din ace de conifere. E ciudat să priveşti copacii ăştia mici de deasupra coroanelor lor, mă simt ca Gulliver în ţara liliputanilor şi sunt convinsă că pe sub cupola asta verde stau ascunşi pitici sau zâne mititele iar daca nu am fi aşa gălăgioşi poate am fi apucat să le vedem.
Mai mergem o vreme şi ni se iveşte în dreapta un brad ce îmbrăţişează cu rădăcinile o stâncă imensă şi dreptunghiulară. Ne oprim la poze şi, descoperind niste muşchi şi licheni extrem de fotogenici, o lungesc cu pozatul, că doar avem toată ziua la dispoziţie. Marius încearcă să mă grăbească şi îmi zice că mai avem multe de văzut, dar eu nu plec până nu consider că am suficiente poze pe cardul de memorie al aparatului.
Pe cum înaintăm drumul devine tot mai stâncos şi mai lipsit de vegetaţie şi presărat cu grohotiş. După încă o bucată de mers dam de niste bolovani imenşi, ne uităm după marcaj şi vedem dunga roşie ceva mai sus fix pe bolovanii mari şi înspăimântători dinaintea noastră. Urcăm încet şi cu grijă la fiecare pas, parcă nu îmi imaginam că o să trebuiască să ne căţărăm chiar aşa pe munte dar ma consolez cu gândul că măcar nu trebuie să şi coborâm tot pe aici, că la urcat mă simt întodeauna mai sigură pe mine dar în jos sigur nu aş vrea să trebuiască să o iau pe aici.
Am reusit. Când mă uit pe unde am urcat mă ia un pic cu groază, dar sper că după bucata asta vine drumul mai uşor. Aşa ni s-a spus pe drum, că e o porţiune mai grea spre vârf, după nu poate decât să devină mai bună poteca, asta imi zice şi Marius , citez: "ce-i mai rău a trecut". După încă vreo zece minute de mers dăm de o bifurcaţie iar marcajul bandă roşie se rasfiră în ambele direcţii, noi stăm şi ne uităm confuzi în ce direcţie să o luăm. Ca norocul că în faţa noastră sunt două persoane pe drumul din stanga, îi întrebeam de drum, şi ei ne zic să ii urmăm daca vrem sa ajungem la vârf. În dreapta se pare că e lacul Stevia la distanţă de vreo 15 minute. Nu stăm mult pe gânduri şi hotărâm să vedem şi lacul , dacă tot suntem prin zonă nu vrem să ratăm ocazia şi cum încă avem toată ziua la dispoziţie pentru restul traseului ne abatem liniştiţi de la drum.
Totul bine şi frumos până ajung iar la bolovani, mari şi năzrdavani stau răsfiraţi în calea mea. Traseul e marcat de-a curmezisul stâncilor, iar de data asta nu trebuie sa le urc ci să le trec pe plan drept. Sună în mod normal mai simplu dar mă trezesc pe la milocul lor că rocile sunt tot mai înalte şi distanţa până jos e tot mai mare şi aşa, pe nesimţite mi se instaleaza o frică de înălţime, de cu greu reuşesc să fac câte un pas. Marius o luase înainte iar eu mă coiam cumplit să trec o porţiune de câţiva metri în paşi măsuraţi şi remăsuraţi. Mă tot uitam la distanţele dintre stânci ce se lăţeau tot mai mult, iar eu simţeam că nu am pasul aşa de mare şi nu pot să sar de pe o stânca pe alta, că doar nu sunt capră de munte. Am pierdut mult timp şi am ajuns mult mai greu la lac de cât mă aşteptam, dar ajusă în final aici am savurat linistea şi priveliştea minunată.
Am zăbovit la poze şi, deşi ne era cam foame, am hotărât să amânăm masa pe când ajungem în vârf, decizie pe care o să o regret până la finalul zilei, dar momentan îmi cârâie maţele liniştite la gândul că nu mai avem mult până la festinul zilei. După ce ne-am înviorat, spălându-ne pe faţă cu gheaţa topită ce umplea lacul, o pornim la drum hotărâţi în continuare să înfăptuim lucruri măreţe şi să cucerim ce nu cucerisem încă - vârful Retezat. Până acolo mai rămâne de trecut cumplita porţiune de "stânci suspendate". Acum probabil că în realitate nu erau chiar aşa cumplite căci Marius se distra cumplit şi îmi tot zicea să trec că nu e distanţa aşa mare şi nici unde să cad nu am dar în capul meu groaza a amplificat totul, şi deşi eram conştientă cumva că nu ar trebui să fie aşa greu parcă tot nu reuşeam să îmi dau un şut în fund, şi să calc mai hotărâtă. Cel mai ciudat e că eu în mod normal nu am treabă cu înălţimile, eu sunt omul ce stă la etajul 10 cu fundul pe pervaz şi cu picioarele atârnând în afara geamului savurând înălţimea, iar Marius e cel îngrozit numai când îşi aminteşte că m-a văzut în ipostaza aia, dar acum din ceva motiv s-au inversat rolurile şi mintea îmi juca feste rău de tot.
Pfu, nu a fost uşor dar a trecut. Ne întoarcem iar la răscruce şi o luăm hotărâţi spre vărf. Drumul e iar cu bolovani mari şi răsfiraţi, dar ceva e diferit, parcă distanţele nu sunt aşa mari sau mai bine zis nu sunt aşa adânci, aşa că terc, deşi atentă, măcar fără groază. Din faţă vin doi bărbaţi cam pe la vreo 50 de ani, răsuflând greu şi plini de borboane de sudoare pe faţă. Hotărâm să îi întrebăm de drum. Se uită ei la noi şi ne întreabă repezit dacă avem corzi. -Nu avem , ce corzi? abia o frontală avem ce s-ar încadra la echipamt sportiv de munte, şi şi aia împrumutată de la cabanier, că pe ale noastre le-am uitat, în graba care am plecat, acasă puse bine în dulap.
Ăştia ne iau tare:- păi voi în cât timp aţi urcat până aici? -cât e ceasul ? 15.00 ah, păi atunci am făcut aprox 5 ore, dar avem scuze că ne-am oprit mult la poze !?! - Oha, eu vă recomand să vă întoarceţi, până în vârf mai e, şi la 19.30 se întunecă, vouă vă mai trebuie 2 ore să ajungeţi pe vârf , şi nu aveţi nici o şansă să vă întoarceţi înainte să se facă noapte, eu vă recomand să faceţi cale întoarsă ACUM !
-CE?? Să coborâm pe afurisitele alea de roci?? Nu, nu, nu vrem aşa ceva, noi vrem drum lin şi bun. Ne mai zic ei câte ceva de traseu, tipul ăsta ce insistă să ne întoarcem vorbeşte tot aiurea cum că nu la stânga ci la dreapta să coborâm, la Cabana Pietrele, dar noi vrem sa ajungem la Râuşor, încep să mă îndoiesc că ştie ce vorbeşte, parcă ar fi beat, noi îl întrebăm de una, el ne zice alta, hm , nu prea ştiu ce să zic. Marius în schimb nu se lasă descumpătat şi cu hotărâre o ia înainte şi mă convinge că e varianta cea mai bună. Mai mergem câţiva metrii trecând peste bolovănoci şi dăm de un perete pe care trebuia sa urcăm. Stând în faţa aşa zisului drum am impresia cş muntele nu e nici măcar vertical ci parcă se cocoaţă deasupra noastrş şi stă să se prăvalească peste noi. Marius încearcă să mă liniştească, îmi zice că după ce urcăm o sa fie mai uşor, dar mie îmi răsună vocea celui ce ne îndruma să ne întoarcem şi ce ne-a zis că pe creasta pe care urmează să mergem sunt bolovani mari ceva mai greu de trecut. Mă ia cu panica, imi vine să plâng, încerc să mă abţin că nu e locul unde sa risipeşti energia, simt că tremur de neputinţă. Înapoi nu vreau dar nici înainte nu arată mai promiţător, unde dracu am ajuns? şi cine m-a pus să vreau eu sa escaladez munţi ? Marius mă strânge în braţe şi îmi spune cu duioşie că şi dacă în spate trebuie să mă ia şi tot mă duce el până la capătul drumului ales. Oricât de eroic sună parcă nu îl cred, că sunt încă raţională şi ştiu că nu mă poate lua în spate nici prin apartament dacă ar trebui darămite să urce pe munţi cu mine ca poşetă la gât nici vorbă. Dar hotărârea lui parcă mai îmi ia din dejnădejdie şi mă liniştesc cu gândul că dacă el e aşa hotărât nu o fi aşa de grav pe cum îmi pare mie, că ştiu că mintea mea tinde să exagereze câteodată, aşa că, nu chiar convinsă, dar ceva mai liniştită, mă târai dupa el pe munte în sus. Şi nu e exagerat când zic târâi că urcuşul e abrupt şi mă folosesc de toate mebrele ca în coşmarele în care încerc să fug şi ca să prind viteza mă trag şi cu mâinile de pământ. Aici de viteză nu e vorba dar de mâini mă folosesc la maxim să mă sprijin şi mă trag cum pot. Urcuşul e mai pământos şi destul de alunecos aşa că îmi concentrez toata atenţia la fiecare pas făcut şi mă stăpânesc din răsputeri să nu mă uit decât unde calc, nu vreau să mă uit în sus să văd cât e de abrupt şi sub nici o formă nu vreau să ma uit in jos să văd cum stau cocoţată ca o capră de munte într-un loc în care nu îmi imaginam că voi fi vreodată bazându-mă doar pe mainile şi picoarele mele.
În final am ajuns sus şi Marius îmi zice bucuros că "ce e mai greu a trecut", mă încrunt un pic, parcă a mai zis asta şi când am trecut de bolovanii ăia imenşi mai din vale, dar în acelaş timp îmi doresc din tot sufletul să aibe dreptate, faptul că îmi doresc însă nu înseamnă că îl şi cred. Ne odihnim, ne facem poze victorioşi în vârful coamei pe care se vede semnul spre Vârful Retezat pe care clar nu mai avem timpul să îl cucerim. Marius e puţin dezamăgit că nu am reuşit să ajungem în varf, eu însă, uitându-mă la ce ar fi urmat, sunt mai degrabă uşurată că nu mai trebuie să fac pe capra de munte dar încă nu am habar că tot capră oi fi până ce "trecem de ce e mai greu".
Nu stăm mult să ne odihnim că după discuţia cu cei ce ne-au speriat suntem destul de conştienţi că mai avem mult de mers şi că nu am prea vrea să ne prindă noaptea pe munte aşa că ne pornim cu maţele cârâinde mai departe şi ne consolăm că om mânca şi noi conservele din ghiozdan când ajungem în pădure şi începe drumul lin de care ni s-a spus. Pornim deci pe creastă tot urmărind traseul dungă galbenă. Nu mergem mult şi încep iar bolovanii cei mari şi neregulaţi pe care am tot vrut să evităm să ne întoarcem, dar aici parcă e mai ok. Sunt tot mari şi tot azvârliţi aiurea ca să îţi facă viaţa grea dar macăr nu trebuie nici urcat nici coborât pe ei şi cum suntem aproape de varf sunt aruncaţi aşa frumos oblic încât să te poţi ţine bine de ei în partea dreaptă, aşa că înaintez destul de bine pe ei. Aşa aveam impresia, cel puţin până în momentul în care un grup de cercetaşi ce coborau de pe vârf ne ajung din urmă şi eu încep să mă simt ca şi cum aş fi cu căruţa pe autostradă. Vine unu mai un pic si zici că zboară pe lângă mine, apoi altul ca în fugă face trei paşi şi mă depăşeşte fără nici un efort. Şi vin aşa din spate tot alţii ce o iau mai pe sus, mai pe jos, ăştia da capre de munte ce mai. Eu stau locului cuminte că mă inhibă numai faptul că simt pe cineva în spatele meu şi cu grăbitul pe aici am impresia că nu ar ieşi bine aşa că mă las depăşită de tot puhoiul de traffic de la ora 5. Văzându-i pe ăştia aşa iscusiţi ne gândim să îi întrebăm măcar de drum, şi auzim un:"nu cred că e mult, dar nici noi nu am mai fost pe aici" - sună promiţător, ce să zici. După o vreme, după ce am ocolit cumva vârful ăsta de munte dam de jnepeni şi pămant sub picioare şi iar îl aud pe Marius care stă cu ambele picioare bine înfipte în pământ încurajându-mă cu: "ce e mai greu a trecut" aşa ca sa capăt eu curaj şi să vin din urmă. Am coborât de pe ultimul bolovan şi mă agăţ de vorbele lui ca de un colac de salvare, deşi, în sinea mea sunt convinsă că nu au fost ăştia ultimii bolovani, parca tot vreau să sper asta.
Prin jnepeni şi ce tufe or mai fi fost pe acolo am trecut repede şi nu a durat mult că iar am dat de bolovanii ăştia mari şi afurisiti. Acum mai trebuie şi coborâţi, dar cumva încep parcă să prind avânt şi să vad poteci pe bolovanii răsfiraţi. Poteci e mult spus, dar cumva se leaga şi reusesc să îmi fac traseul optim pe fiecare porţiune de drum. Drumul meu difera de cel ales de Marius, eu o iau prin dreapta, el prin stânga, eu mai pe sus , el mai pe jos. El e mai rapid dar eu simt că optimizez mai bine efortul depus şi găsesc mereu drumul mai uşor. Mergem aşa o vreme pe porţiuni în care alternează bolovanii cu jnepenişul, mai găsim şi ceva afine şi merişoare şi iar dăm de bolovani. E un ciclu ce nu pare să se termine, şi la fiecare final de bolovani aud un "ce-i greu a trecut". Nu mai e nici urmă să îl bag în seama însă, îmi dau seama că până nu ajungem la intersecţie cu crucea albastră nu e urmă să scăpăm de bolovani. Aşa a şi fost, am citit ulterior că am facut aşa vreo 4 km. M-am bucurat de tabla ce indică intersecţia cu crucea albastră ca de nu ştiu ce, că ştiam că acum chiar că "a trecut ce e mai greu". Am ajuns din urmă câţiva din cercetaşii ce se odihneau şi pe când să trecem de ei ne zic că spre Râuşor trebuie să o luam la stânga, mă uit şi văd că întradevâr traseul e deja aici ,dar spre nenorocirea mea nu e un drum lat şi lin ce coboară şerpuind agale la vale ci e un urcuş pe BOLOVANI. Imi vine să îmi smulg părul din cap, sunt ruptă de foame şi sleită de puteri şi ce e mai rău tot nu trece parcă nicicum.
Pornim dară, fără timp de stat pe gânduri, căci lumina zilei e tot mai slabă, şi drumul nu pare să ne ajute cu nimic iar tabla care indică încă o ora şi patruzeci şi cinci de minute până la Râuşor dearată că situaţia nu e prea roz. Scăpăm repede de cei câţiva bolovănoci, dar ajugnem să le ducem în curând dorul, lucru pe care nu îl crezusem posibil până acum. Aşa enervanţi şi greu de trecut cum erau măcar picorul odată pus stătea locului, acum am coborât pe un versant nordic cu potecă de pământ şi muschi, împodobită cu rădăcini întortocheate. Poteca e umedă şi alunecoasă şi se scurge între vârfuri de pietre ascuţite şi ameninţătoare. Ne grăbim cât putem căci noaptea se prăbuşeste tot mai ameninţător peste noi şi drumul nu e nici pe departe lin şi lat de plimbat noapte mână în mână sub clar de stele. Fiecare din noi alunecă cel puţin odată dar scăpăm întregi şi fără entorse sau alte minunăţii.
Pe când se pierd ultimele licâriri ale zilei auzim un susur de apă şi găsim un izvor din care să ne umplem din nou sticluţele. Măcar una din nevoi să ni le mai potolim, şi dacă tot ne era foame să bem măcar puţină apă că buna-i şi aia dacă de altceva nu avem timp. De aici în colo bezna e deplină şi noi pornim frontala şi încercăm să ne croim drumul mai departe. Se pare că suntem norocoşi şi de data asta chiar că a trecut ce e mai greu, şi drumul nu mai e nici alunecos, nici presarat cu pietre ascuţite. Având însă un singur bec înaintăm încet, iar la fiecare obstacol fac o pauza să ii luminez şi lui Marius obiectul în cauză, că nu aş vrea să ne âmpotmolim aici ca ţiganul la mal. Acuma "mal"-vorba vine că mai avem de coborât încă destul. În depărtare se văd luminile din Râuşor şi noi devenim mai optimisti grăbind pasul pe unde poteca se laţeşte temporar. Ajungem în final să dăm şi de drumul lat prin pădure şi ne bucurăm ca putem înainta mai firesc fără orpriri şi poticniri la fiecare pas. Între timp am făcut schimb de bocanci, de data asta Marius a fost cel nevoiaş, dar schimbul mi-a convenit şi mie, căci cu papuci noi în picioare parcă pasul îmi părea mai uşor. Ne-am mai oprit de câteva ori să ne tragem sufletul, căci coborâtul îmi apăsa pe genunchi şi mă sleia de puteri mai cumplit decat orice pantă abruptă pe care am urcat-o azi. Despre faptul că nu am mai apucat să mâncăm nu cred că mai are rost să pomenesc, era evident că din moment ce noaptea ne-a îmrejmuit nu mai aveam nici un chef să pierdem timpul şi să lungim chinul. Singurul gând era să ajungem cât mai urgent la cabană iar durerile erau oricum suficent de mari şi multe încât să acopere uşor un cârâit de maţe.
Tot povestind ii zic la un moment dat la Marius că poate ar fi bine să vorbim mai tare să speriem eventualele dihanii ce ar putea da peste noi, că e totuşi noapte şi noi ne perindăm prin pădure, dar el mă liniştete că nu ar fi probleme cu animalele sălbatice - aşa i-a zis lui cabanierul. Eu nu am auzit nimic, dar stau mai liniştită un pic, măcar grija asta nu o mai am.
După aproximativ două ore de orbecăieli ieşim în sfarşit din pădure şi vedem pista de schi. Ne trântim în iarbă şi stăm întinşi admirând miloanele de stele deasupra capetelor noastre. E o linişte deplină şi pe cum ni se obişnuiesc ochii mai bine cu bezna tot mai multe stele umplu bolta cerească şi trasează calea lactee ca o dâră luminoasă trasată de o pensulă imensă îmbibată în pulbere de lumină. Ah, şi parcă numai pentru imaginea asta daca ar fi, şi tot a meritat tot chinul. Gândul ăsta îmi trece instant în momentul când vreau să mă ridic, ultimii pasi până la cabană parcă sunt tot mai grei şi dureroşi, în momentul ăsta nu mai vreu să aud de munţi, pante abrupte şi bolovani pentru nimic în lume, vreau doar un pat moale, un fotoliu pufos sau o canapea relaxantă şi bineînţeles să bag ceva cald în stomac să nu îl mai aud plângându-se atâta.
Am ajuns în sfârşit la cabană, e ora 22.00 trecut şi cum intrăm ne întâmpină cabanierul cu o propoziţie ce mă lasă cu gura căscată. Ii zicem noi că, iaca, am ajuns si noi dar ceva mai târziu, iar el ne raspunde aşa din senin: "bine că aţi mai ajuns" ?!?! Eu fac ochii mari, iar el începe cu tot felul de poveşti care mai de care mai de groază cu oameni ce nu au mai ajuns înapoi, ba din cauză ca au fost mâncaţi de lupi, ba că au cazut prin hăuri, ma uit la Marius cam piezis, parcă nu trebuia să îmi fac griji ?? Dar acu ce să mai zic, bine că nu am auzit povestioarele astea înainte de plecare, că mai mult ca sigur că îl exasperam cu îngrijorările mele, şi până la urmă ajungem tot la vorba cabanierului "bine că am ajuns" că pentru o vreme mi-a ajuns aventura asta.
`vai de noi! am ras, am plans si vorba cabanierului" bine ca v-ati intors"
RăspundețiȘtergere