Italia ziua 6 - Civita di Bagnoregio + Sorrento

În colţul ăsta de lume aş mai fi stat puţin. Aș fi vrut să ne mai oprim o leacă din maratonul în care ne-am înhămat, dar, şi tentaţia de a mai vedea cel puţin la fel de multe minunăţii de acum încolo, era mare aşa că regretele la un concediu tihnit au rămas şi noi am pornit mai departe la drum.

Traseul prorgamat  pe azi e Sovano - Pompei, drumul cel mai scurt (cu un mic ocol prin Civita di Banoregio). Pentru a ajunge la vechiul oraş părăsit din Banoregio am trecut prin Bolsena, un alt orăşel frumos din zonă care merită ceva atenţie şi timp dar care noi l-am văzut doar în treacăt cu atenţia sporită în căutarea drumului pentru a nu ne rătăci. Am ieşit din oraş şi
am urmat șoseaua ce urca puţin pe dealul din apropiere. Aici am găsit o parcare în care ne-am oprit şi am savurat panorama. Peisajul era dominat de lacul ce marginea oraşul și de conturul pietros al cladirilor vechi.

Cum spuneam, zona asta îmi făcea sufletul să nu mai vrea să gonească aşa, emana o linişte şi un calm ce contrasta puternic cu tot tărăboiul din marile oraşe vizitate până acum, şi mă făcea să mă simt mult mai în largul meu. Aproape că puteam abandona toate celelalte planuri şi să rămân aici restul concediului, atâta doar că nu aveau mare pe aici, iar pe mine dorul de mare mă împinge tot timpul ca o adiere ce ridică zmeul şi îl duce lin tot mai departe.

După pauza de cafea şi dezmeticeala din somnoreală de dimineaţă am mai condus prin zona asta pitorească de ţară şi ne-am trezit în scurt timp în Banoregio căutând cetatea veche şi abandonată. Ne-am bucurat din nou de o vreme ideală de concediu în care căldură tipică de august era temperată de câte o briza de munte şi o umbră răcoroasă de dimineață pe străduţele de piatră ale oraşului. Ne-am dat seama că am parcat un pic cam departe, dar nu ne-am mai întors din drum, că doar nu ne sperie pe noi o plimbare pe jos printr-un orăşel pierdut din Italia.

La primul loc de belvedere din care se vedea vechea cetate m-am entuzasmiat şi ne-am făcut direct nişte selfie-uri, că prea frumos se vedea deja cetatea în vârf de dună. Părea pierdută, ca o insulă într-o mare secată, şi legată de restul lumii doar de un pod lung şi îngust, ce seamănă cu o funie care o ţine să nu se ducă în larg. 

Am mai înaintat câte puțin și iar am facut poze, prea era frumoasă zona și nu am vrut să ratez nici un unghi din care să o pot poza. În timp ce stăteam noi la poze pe podul îngust, ne trezim că trece pe lângă noi un tractoraş  intrat la apă. Îmi plac enorm maşinuţele astea, parcă de jucărie, create anume pentru orăşelele cu străzi înguste. Am mai văzut maşini din astea mici şi de gunoi, şi măcărăluțe dar tot mă distrează de fiecare dată când văd câte una. Au ceva jucăuş în aspectul lor şi de obicei când mai vezi câte un nenea mare şi serios un pic înghesuit la volan nu prea poţi să nu te distrezi. Zilele trecute îmi povestea Marius că a văzut doi malaci care stăteau cumva îmbrăţişaţi în cabina unei jucării din astea de maşină, că altfel nu încăpeau. Şi acum îmi pare rău că nu am reuşit să îi ochesc dar mă distrează imaginea că o pot vizualiza destul de bine din descrierea pe care am primit-o.

Orășelul în sine, deşi trebuia să fie un oraş fantomă, părăsit cu mult timp în urmă, mişună de viaţă şi era plin de flori şi verdeaţă. Se vedea clar că nu mai e oraşul părăsit pe care mi-l imaginam eu ci s-a repopulat de mici negustori şi afacerişti care au simţit potenţialul unui punct de atracţie turistică. Şi nici de turişti nu ducea lipsa deloc. În mare, păstra un aer boem, dar în detaliu parcă era un pic cam prea îngrijit pentru gustul meu. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar aş fi vrut să văd mai multe ruine în adevăratul sens al cuvântului, clădiri lăsate în paragină ca cea de la Herculane, care încă e ruina supremă din punctul meu de vedere. Nu am înţeles deloc de ce au simţit nevoia să pună nişte geamuri fictive cu panouri de lemn în spatele sticlei la un perete care nu mai avea de mult rolul de a inchide eva în interior, căci nici acoperiş nu mai avea şi nici alti pereţi care să mai dea senzaţia de clădire intactă. 

Aşa că dacă sunteţi în căutarea de ruine nu aş zice că e locul tocmai potrivit. Ca orăşel tipic italian cu clădiri de piatara a făcut impresie bună. Şi la verdeaţă şi străduţe înguste, numai bune de pozat, nu stă rău deloc, chiar şi îngheţata a fost excelenţă, savurată pe la orele amiezii, dar la capitolul ruine din păcate renovările şi întreţinerile exagerate nu prea au ajutat.

După ce am cercetat cetatea în linişte în lung şi-n lat ne-am adunat şi am pornit la drum, pe viteză până în Pompei. Deşi zona era frumoasă şi ar fi meritat trecută pe drumuri mai mărunte am ales totuşi autostrada pe porţiunea asta, deoarece de aici în colo nu mai avem nici o rezervare făcută şi nu ne-am permis să ajungem ca până acum cu noaptea în cap. Nu am vrut să riscăm să ne petrecem noaptea în maşină, că şi aşa concediul ăsta e destul de obositor, chiar şi fără probleme cu nesomnul.

 

Lista cu campingurile din zonă era pregătită, dar, cum nu aveam garanția că găsim loc, am cam fost nevoiţi să ajungem din timp. Grijile noastre au fost nefondate, locuri au fost suficiente încât să nu ne simţim nici măcar îngrămădiţi pe petecul în care ne-am ridicat cortul. După ce ne-am instalat am avut o mică ceartă pe timpul planificat ce urma să îl petrecem aici. Eu am calulat 3 nopţi iar Marius a înţeles 3 zile şi nu a vrut nicicum să stăm mai mult de două nopţi în zonă. Adevărul e că ce-i mult strică şi vizitele astea de oraşe cam storc untul din om, aşa că după o dispută scurtă am refăcut planul, am renunţat la vizita Vezuviului, pe care îl văzusem deja în detalui pe google street view şi am căzut la pace că mai dăm o fugă în seară asta până la Sorrento. Ne-am dezmeticit că tre să ne urnim repede că să mai apucăm să vedem ceva şi să nici nu pierdem ultimul tren înapoi, aşa că în scurt timp am fost în tren în drum spre Sorrento.
  

Sorrento era pe lista mea, dar mai mult aşa ca şi loc prin care ar fi super dacă am putea trece la plecarea din Pompei. După ce am citit însă câte ceva despre traficul de pe coasta Amalfi am cam pierdut orice speranţă că ne vom abate pe acolo. De Sorrento probabil nu aţi auzit prea multe dar poza cu moara părăsită din Sorrento cu siguranţă aţi văzut-o măcar odată, căci circulă pe net în diverse compilaţii de locuri minunate.

Moara renumită e foarte frumoasă dar ce nu se vede în pozele de pe net e că se află în plin oraş, înconjurată de clădiri şi hoteluri, şosele circulate intens şi, deşi e părăsită, e iluminată pentru a fi scoasă în evidenţă noaptea. E fotogenică tare dar nu are aproape nimic de a face cu locul magic şi pustiu în care îmi imaginam eu că e amplasată. E un pic din mirajul ăsta al internetului care din păcate cam denaturează, căci scoate din context lucrurile și le face să pară mai spectaculaose decât sunt. Iar eu m-am simţit un pic fentată şi cred că e cam la fel pentru turiştii care vin la Bigăr ca să vadă cea mai frumoasă cascadă din lume. 

Staţiunea asta e un fel de Monte Carlo italian, o staţiune de fiţe plină ochi cu snobi, bogătani, magazine de lux, maşini scumpe etc.. Aici se afișează în mod ciudat luxul extrem din care străbate pe alocuri şi sărăcia de sub poleiala asta artificială. Dacă reuşeşti să te abaţi puţin de pe bulevardul principal şi încerci să vezi dincolo de faţada nu e greu de observat că nu e totul lapte și miere. Parcă nu e bogăţia aia constantă de secole pe care am văzut-o în nord ci cumva, localitatea e plină de clădiri neîngrijite, mizerie pe la tomberoane, şi zone mai getto care contrastează puternic cu belşugul în care se scaldă cei ce se plimbă pe promenadă.

 

Aici am revazut în sfărşit şi marea. A fost o revedere scurta dar tot m-am bucurat de ea. Nu cred ca e miros mai plăcut pe lume decât briza mării la apus de soare. Aerul sărat şi mirosul de seara mi-au umplut sufletul de nerăbdarea de a ajunge la finalul călătoriei şi a atinge marea. Din păcate ne-a prins noaptea pe aici iar ultimul tren urma să plece în curând şi marea mult visată se afla mult prea multe trepte sub noi aşa că aventură asta neplanificată a luat sfârşit aici.

În noaptea asta ne aştepta în locul patului o saltea autogonflanta şi o pânză deasupra capului. Când am ajuns să ne culcăm ne-am pomenit că avem vecini de cort talentaţi în ale chitării şi spre bucuria mea cântau muzică bună. Aşa că am adormit pe sunete de chitară cântată în surdină şi mă gândeam că întradevăr nici un hotel de câte stele vreţi voi nu îţi poate oferi o astfel de experienţă unică.