Ziua 7 - După-amiaza în Napoli

De la Napoli nu ştiam exact la ce să mă aştept. Am citit despre el de la laude şi extaz până la denigrări şi imagini aproape de cele din filmele de groază. Aşa că, recunosc, am stat în tren tare nerăbdătoare să văd ce urmează.

Drumul, de vreo jumătate de oră, nu m-a impresionat.
Peisajul era sărăcăcios şi, sincer, nici nu mai am prea multe amintiri cu el. Hmm, poate trebuia să scriu totuşi mai demult articolele astea. Singura amintire, vagă, e cea a unor muzicieni ce au călătorit cu noi şi m-au binedispus. Chiar la urcare în tren cel cu acordionul a băgat câteva sunete discrete în tonuri de desene animate pentru a anima lumea să urce mai repede iar apoi pe drum au cântat melodii vesele ce mi-au îndulcit drumul.

Napoli, la prima impresie, mi s-a părut că seamănă cu Bucureştiul. Nu ştiu exact de ce am făcut asocierea asta căci Marius m-a contrazis, dar pentru mine, cumva, parcă tot se aseamănă. Chiar şi acum când mă gândesc, e ceva ce le leagă în mintea mea, ceva nedefinit si probabil foarte personal.

La început ne-am plimbat pe un bulevard larg cu străduţe mărginaşe înguste ce se înfigeau perpendicular la distanţe neregulate. Pe străduţe  vânzători ambulanţi îşi afişau mărfurile ieftine şi colorate pe tarabe mici şi improvizate. Ceva mai încolo în faţă unei terase vedem un microbus de poliţie şi cel puţin  10-15 poliţişti adunaţi stand parcă să se organizeze. Printre oamenii pe lângă care treceam mai erau câte unii pe care îi poţi încadra cu brio la capitolul "dubioşi" și cu care nu ai vrea neapărat să te întâlneşti noaptea pe vre-o străduţă lăturalnică. Tot norocul e că eu nu prea mă uit la oameni, ci admir mai mult clădirile, aşa că, eram mereu cu ochii pe sus şi cu mâna pe aparat fără a-mi face prea multe griji din cauza oamenilor pe lângă care trecem.

Pe cum am înaintat şi ne-am rătăcit pe străduţele înguste şi întortocheate din centru am început să savurez tot mai mult oraşul. Înghesuială asta a clădirilor imense, ce aruncau umbre adânci pe străzi, tumultul şi agitaţia, dezordinea şi clădirile vechi, impunatoare, decăzute şi neglijate dau un aer aparte oraşului. Nici nu e de mirare că nu am ajuns la o concluzie din ceea ce au văzut alţii căci nu sunt sigură că am ajuns la o concluzie nici din ceea ce am văzut eu. E un oraş plin de contraste în care poţi să îţi focalizezi uşor atenţia pe bune sau pe rele, căci are de toate.

Nu aş putea spune că e un oraş de vis în care m-aş întoarce la nesfârşit dar nici nu mi-a displăcut, şi sunt convinsă că ar mai fi multe de descoperit pe străduţele înguste şi animate pe care nu am apucat să ne plimbăm.

La capitolul Street Art oraşul ăsta cred că e fruntaş. Nu am văzut nicăieri atâtea graffitti-uri , stencil-uri şi intervenţii pe semne de circulaţie cum am găsit aici. Am făcut atâtea poze cu artă stradală încât cred că o să revin cândva cu o postare doar despre asta, că altfel nu o să pot cuprinde în imagini nici o frântură din ce am văzut.

Clădirile sunt impunătoare, dar foarte multe sunt neglijate profund, având un aer mai mult de ruină. Mie personal îmi plac ruinele dar de unule clădiri mi-a părut rău când le-am văzut aşa decăzute, căci încă se vedeau urme al vechii glorii şi măreţii arhitecturale ce păleşte tot mai mult în nepăsare. Şi iar reuşesc să asociez ceea ce văd cu ce e pe la noi, sărăcie multă, clădiri neîngrijite şi mizerie, mai puţină ce-i drept decât mi-am imaginat din descrierile altora dar totuşi destulă încât să nu treacă neobservată. Şi renovările ce s-au făcut arată mai de prost gust, în culori stridente, ca pe la noi, nicidecum în simplitatea şi eleganta nordului pe care l-am vizitat abia cu o zi în urmă. Diferența între Florenţa şi Napoli e ca de la cer la pământ, văzute una după altă ai putea jură că aparţin unor popoare total diferite.

Din punct de vedere culinar recomand cu căldură Sfogliatelle - un desert din foietaj cu Ricotta . Îmi plouă în gură şi acum când îmi amintesc şi parcă îmi pare rău că nu am înfulecat mai multe cât am fost pe acolo. Deşi sunt umplute cu brânză, iar eu nu suport brânza, m-am trezit totuşi că îmi plac la nebunie, căci Ricotta cu greu se poate numi brânză din punctul meu de vedere. Eu m-am întors din concediul ăsta mare fan Ricotta, deoarece gustul nu e unul de brânză, ci, mai degrabă, unul de "lapte solid" dacă ar fi să îl descriu.

Din Napoli nu putem pleca fără să gustăm şi o Pizza ca la mama ei acasă. Acum simplu de zis, dar din câte se pare, nu chiar aşa de simplu de făcut, mai ales când vrei să mănânci cea mai bună Pizza din Napoli şi nu doar una oarecare. Eu din câte am citit toţi lăudau Pizzeria Da Michele, aşa că ne-am preumblat pe străzi ca nebunii căutând faimoasa pizerie. Cum nu am avut adresa pregătită am mers şi noi pe întrebate, și din vorba-n vorba ne-am învârtit o vreme, iar când am descoperit-o surpriză: era închisă. Se pare că oamenii se respectă şi au închisă pizeria cam jumătate din luna August, şi bineînţeles în jumătatea în care am ajuns noi pe acolo. Deci ne reorientăm şi căutăm o altă pizzerie, ne amintim de una pe lângă care am trecut la un moment dat, şi la care se stătea la rând nu glumă. Parcă şi de numele Di Mateo am citit ceva aşa că ne întoarcem să o căutăm pe aia. Acum urcăm şi coboram pe străduţele unde ne amintim că am văzut-o dar cumva nu dăm de ea. Deja ne chiorăie maţele şi începem să ne agităm, la ce coadă era acolo riscăm să rămânem flămânzi, căci timpul ne e limitat de trenul ce va trebui să îl prindem diseară. Întrebăm din nou şi dăm de nişte tineri ce ne zic că în direcţia aia merg şi ei şi ne duc până în uşa. Acum ne lămurim de ce nu am reuşit să găsim nici pizzeria asta, era închisă şi asta - e pauză de masă până cam peste 40 de minute. Ne facem noi un calcul şi ajungem la concluzia că putem aştepta dar maţele chiorăinde trebuie domolite puţin aşa că urcăm pe stradă să căutăm ceva de înfulecat, la mână, până una altă. După vreo 10 minute când ne întoarcem  ne trezim că deja sunt vreo cinci turişti ce s-au plasat strategic la rând aşa că ne ocupăm şi noi repede locul şi aşteptăm.

Cu greu au trecut minutele de aşteptare şi orice ar fi fost mai interesant de făcut în timpul ăsta dar nu am riscat să ne pierdem rândul, aşa că am stat cuminţi şi am numărat minutele cum se scurg pe lângă noi. Întru-n final se deschid porţile şi reuşim să prindem un loc la masă din prima tură de oameni ce năvălesc să halească pizza.

În sfârşit am primit şi noi pizza mult aşteptată, dar ,deşi eram ruptă de foame nu prea m-a dat pe spate modelul asta napolitan de pizza. La început am mai inghiţit în grabă, căci foamea era mare, dar parcă simţeam un gust ciudat, şi pe cum îmi potoleam foamea parcă gustul ăla devenea tot mai puternic. Lui Marius i-a plăcut pizza lui dar când a gustat-o pe a mea a recunoscut că e mai ciudată. Nu îmi dau seama dacă a fost doar alt tip de brânză cu un gust mai pregnant sau care a fost cauza dar de mâncat nu am reuşit să mănac tot, şi nici nu aş mai încerca neapărat alta de acolo.

Ușor dezamăgită de pizza asta faimoasă am plecat încet spre gară. Cu burta plină și picioarele umflate și bătucite de atâta umblătură am înaintat destul de greoi, dar nu era stres, că mai aveam destul timp până la ultimul tren, așa că plimbarea de seară prin Napoli a fost mult mai tihnită decât fuga stârnită de chiorăitul mațelor, de mai devreme.


Din păcate ortacii de cort cu chitara au disparut, așa că, în seara asta, nu ne-a rămas decat să ascultăm cântecul greierilor și să visăm la marea albastră pe care o să o vedem mâine.