Weekend la Alba Iulia, Râpa Roșie și Detunatele - cu pădurea magică din jur

Ştiu că sunt tot în urmă cu postările, dar mă încăpăţînez să nu renunţ, căci am făcut atâtea lucruri care merită povestite. O să încep cu ultima escapadă spontană, căci e însoțită și de poze, așa că am material vizual pentru cine se plictisește de poveștile mele.

Am aflat cam în ultimul moment de concertul Goran Bregovici din Alba Iulia şi era cât pe ce să nu găsesc cazare. Alba Iulia a fost rezervată deja în mare parte până joi când m-am dezmeticit eu. Cu un pic de noroc şi împinsă de ambiţia de a vedea concertul am găsit cazare la câţiva km de Sebeş.

Sâmbătă  am pornit aşadar, de dimineaţă, la drum spre Alba Iulia. Am ajuns şi am găsit un oraş total schimbat de ce ceea ce am văzut eu ultima dată când m-am abătut  pe acolo. Cetatea e renovată complet, la standard european cum s-ar zice. Mi-a plăcut mult ce au reuşit să facă din cetatea asta. Eu îmi aminteam doar ruine şi schele de construcţii, iar Marius a fost convins că noi nu pe aici ne-am perindat în urmă cu mulţi ani, şi până nu am găsit o ruină de zid în care ne-am făcut cândva o poză nu a vrut să creadă că noi am văzut cândva cetatea asta. Ceea ce e acum Albă Iulia nu mai seamănă deloc cu ce a fost acum 10 ani. Am înţeles că renovările au fost întradevăr majore, au fost reconstruite porţi, clădiri, iar din canalul ce înconjoară cetatea au fost scoase tone de pământ. Totul arată întradevăr impecabil, amenajat cu gust. Nu prea ai ce bagă de vină, inclusiv micile chioşcuri cu suveniruri sunt făcute din lemn şi imită nişte căruţe vechi. Spre supliciul turiştilor cetatea e împânzită de statuete de bronz în mărime reală, sculptate în ţinute din timpuri apuse. Cum spuneam totul la standarde europene.

Plimarea prin cetate mi-a făcut multă plăcere, îmi amintea de Lucca într-un oarecare fel, proabil datorită fortificaţiei şi a vegetaţiei. Concertul ce a urmat a fost excelent şi mi-a depăşit asetptarile, atmosfera a fost nemaipomenită, lumea binedispusă și artiștii au performat cu entuziasm. Seara s-a inhcheiat printr-un minunat foc de artificii şi cu o clătită gustoasă cu ciocalata, banane şi biscuiţi, miam-miam !

Duminică am început-o cu un mic dejun în Sebeş şi a continuat cu un urcuş pe Râpă Roşie. Drumul până acolo e destul de dubios, căci merge pe lângă autostradă şi trece cumva prin zona gândită pentru întreţinerea autostrăzii. Drumul e semnat, oarecum, mai artizanal, dar marcat totuşi, şi, deşi e neasfalat, se poate merge încet şi cu grijă până la baza Râpei. De aici am luat-o printr-o pădure pe o potecuţă şi după o coborâre scurtă am urcat prin desiş şi am ajuns tot mai aproape de formaţiunile ce seamănă cu un canion. Deşi de la distanţă fenomenul natural nu părea spectaculos, de sus lucrurile arată deja altfel şi percepţia dimensiunilor e total alta. Am făcut poze ca de obicei în toate uncghiurile posibile după care am pornit mai departe căci pe azi aveam încă planificată vizitarea Detunatelor.

Cum ultima încercare de a vizita Detunatele nu a fos prea reuşită era clar că la prima ocazie ce mi se va ivi voi fi din nou în pădurea aceea magică din jurul rocilor nepământene de pe Detunata Goală.

Am parcat maşina în Bucium, peste drum de primărie, şi am mâncat ceva dulce înainte de a porni la drum. Cum am stat şi am mâncat în linişte ne-am trezit cu un câine bătrânel, mic şi îndesat ce se holba la noi. I-am aruncat o bucată din cornul meu cu ciocolată, dar nu părea interesat, stătea doar şi ne fixa din privire. Am pornit la drum fără să îl băgăm prea mult în seama dar câinele se ţinea scai după noi tot drumul, pe deal în sus. Marius îmi zice să îl alung că presimte el că nu ne putem întinde din cauza câinelui care, dacă ne vede stând pe jos, sigur ni se va urca în cap. Eu nu vreau să-l alung, că de marş se pare că nu ascultă şi cu pietre nu am de gând să dau după un căţel paşnic ce ne ţine companie prin pădure.  Aşa că îl declar spiritul nostru păzitor şi ne continuăm liniștiți drumul spre pădurea fermecată la care îmi stătea gândul deja de mult.

De data asta am avut noroc de vremea ideală, o zi cu mult soare şi brize răcoritoare de munte. Chiar şi urcuşul până în pădure părea mai uşor decât pe ploaia aceea măruntă şi rece de data trecută. Pădurea era la fel de magică chiar dacă nu mai era împânzită de miile de ciupercuţe presărate pe marginea drumului după ploiele tomnatice. Am luat-o de data asta pe altă parte, prin stânga pe un drum indicat de un nene binevoitor ce ne-a explicat foarte în viteză cum şi unde ajungem dacă mergem pe acolo. După ce am mers o vreme prin pădure îl vedem pe cuţulache cum prinde viteză şi pentru primadata pe tot drumul ne-o ia înainte, o ia spre stânga şi dispare țușhhh în jos într-o adâncitură. Noi o luăm după el, parcă zicea nenea ăla ceva de un gheţar pe stânga, coborâm pe urma lui şi vedem pe sub coada cățelului ceva alb. Marius încearcă să îl mute să vedem şi noi gheaţa dar câinele bătrân cu greu se lasă împins de pe locul răcoros pe care se pare că îl ştia bine. După câteva încercări reușește să îl dea la o parte şi reuşim şi noi să vedem gheaţa. Văzusem poze cu fenomenul ăsta dar tot oarecum neaşteptată era priveliştea cu gheaţă printre roci în mijlocul lui iunie. Aerul ce era în adâncitură era rece că din frigider şi dupe ce ne-am răcorit bine am simţit nevoia să ieşim la căldură până nu ne îngheaţă toate.

Am continuat drumul prin pădure urmând un marcaj turistic, am ajuns într-un luminiş şi am cotit acolo la dreapta prin altă pădure pe o potecă ce urca pieptiş şerpuind printre copaci. Câinele pe drumul ăsta ne cam stătea în cale şi se oprea de-a curmezişul potecii când ne era lumea mai dragă - a se citi panta mai abruptă - şi se dădea lovit fără să mai vrea să înainteze, şi când pornea ne calcă pe picioare ba pe mine ba pe Marius. Spiritul nostru păzitor nu ştiu  ce exact păzea dar ne cam încurca acuma, însă la ce faţă blajină avea nu te puteai supără prea tare pe el.

Am înaintat aşa o vreme şi în loc să ajungem la baza detunatei golaşe, cum mă aşteptăm eu, ne-am trezit direct pe culmea ei. Nu e rău nici aşa, ce să zici, nu se vede mai nimic din Detunată dar panorama era splendidă. Am stat un pic să savurăm peisajul şi am vrut să coborâm pe partea cealaltă, dar cum marcajul a dispărut şi drumul nu părea că se continuă pe acolo ne-am dat bătuţi şi am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum pe care am urcat. Ajunşi jos la poalele muntelui am cotit la stânga prin pădure şi am ajuns în sfârşit într-un loc din care se vedeau rocile bazaltice în toată splendoarea lor.
Orga naturală îşi arată tuburile colţuroase şi negre şi eu nu mă săturăm să o admir.

Aici la baza Detunatei, în pădure ne-am răsfăţat cu nişte batoane cu susan şi am savurat din plin răcoarea ce ieşea dintre micile scorburi de piatră tapiţate cu muşchi din belşug. E am făcut poze peste poze şi mă bucuram de moliciunea muschiului de sub mine. Puficeala asta verde şi vie e nemaipomenit de confortabilă şi parcă nu găsesc cuvinte destule pentru a retrăi senzaţia aceea incredibilă. Fericirea lui Marius nu sunt convinsă că era la fel de mare că a mea şi consta mai mult în faptul că spiritul nostru păzitor nu i se urca în cap, cum anticipase, ci stătea cuminte la o altă gură de scorbură, răcorindu-se la câţiva metri de noi.

După pauza asta prelungită am mai coborât prin pădurea miraculoasă cu covor verde flaușat şi, pe cum înaintam, parcă tot mai pufos şi mai adânc devenea muşchiul pe care călcam, iar în una din scorburi am văzut mini ghetare, ridicându-se în formă de stalagmite colţuroase în adâncul peşterilor în miniatură. Pe cum mai făceam câţiva paşi mai apărea o scorbură cu şi mai multă gheaţă, şi apoi încă una, şi încă una, că doar nu degeaba o numesc eu pădurea magică! Pentru mine a fost o adevărată încântare şi chiar şi Marius părea destul de entuziasmat de micile minunăţii de gheaţă ce ne întâmpinau în plină vară.

Când am coborât pe lângă Popasul Fefeleaga aflăm de la bacele de acolo că spiritul nostru păzitor e de fapt ghid turistic şi urcă cu mai  toată lumea până la Detunate, acu se explică de ce o luase el aşa hotărât către primele urme de gheaţă, ştie el bine locul, am bănuit noi bine.

Am plecat către casă cu un zâmbet larg pe buze şi bateriile încărcate la maxim cu bună dispoziţie şi visare. Deşi nu prea aş mai avea acum motiv întemeiat să revin aici presimt că totuşi o voi face cum mi se iveşte o ocazie. De locul ăsta pur şi simplu m-am îndrăgostit.