Pentru că ultimul weekend din Septembrie se anunţase ceva mai cald şi mai senin decât toată luna am hotărât să ne luam o zi liberă şi să facem ultima excursie de pe anul trecut.
Primul obiectiv turistic luat în vizor a fost Groapa Ruginoasa. Drumul era, în mare parte, unul pe care l-am mai bătut de câteva ori cu alte destinaţii şi în alte scopuri, deci nu a prezentat surprize de nici un fel. În schimb pe cum urcam în altitudine peisajul tomnatic devenea tot mai colorat şi vesel înfrumuseţat de un soare zâmbitor şi un cer senin împodobit doar pe alocuri de accesorii alb pufoase.
Groapa a fost ceva mai greu de găsit, căci era semnată doar din direcţia opusă cu cea pe care ne aflam noi, astfel am ajuns până în Vârtop şi ne-am întors de acolo înapoi îndrumaţi de localnici. Poteca urca aproape de şosea, destul de abrupt, printre roci şi bolovani măricei dar nu a fost exagerat de greu de urcat. Am citit înainte o descriere epopeica al gradului de dificultate al acestui urcuş care m-a speriat un pic, realitatea însă nu mi s-a părut aşa de gravă. E un urcuş mai abrupt la început, dar e scurt, şi deoarece a fost urcat şi de părintii mei care nu l-au clasificat nici ei ca fiind din cale afară de greu pot să zic că nu are rost să nu va lăsaţi intimidaţi de ce citiţi pe net.
ciuperci şi ciupercuţe din ce în ce mai frumoase, mai mari şi mai fotogenice. A fost splendid, mi-a parut rău că nu a fost mai cald, căci mi-ar fi plăcut să ne intindem pe iarbă şi să pierdem câteva ore doar admirând natura sau citind. Oricum am stat destul de mult şi am mâncat câteva fructe mici şi albăstrui ce arătau a afinele, cum însă nu am fost 100 % siguri de asta am renunţat după câteva gustări, căci nu am vrut să dam la raţe prin pădure, sau poate şi mai rău.
Cum am înaintat am găsit o ciupercă imensă, lângă care m-am trântit instant ca să îmi facă Marius poze. El, fotograf devotat, a îngenuchiat repede şi a făcut câteva poze, când s-a ridicat însă am observat că a stat cu genunchii fix în afine, căci după culoarea de pe blugi nu mai încăpeau îndoieli - erau afine. A început el să se streseze căci eram departe de apă, şi erau blugii lui preferaţi, iar afinele vopsesc bine de felul lor. A luat-o în viteză înainte direcţia apă, încet vin şi eu din urmă şi îl văd cum se freacă pe genunchi cu o ciupercă galbenă şi zemoasă. Insist pe cât pot să nu facă asta, căci din blogurile pe care le urmaresc stiu că ciupercile sunt adesea folosite la vopsit, încerc să ii zic cam cu jumate de gură, că il văd nervos şi nu vreau să îl mai bat la cap dar sunt convinsă că nu e bine. El freacă nervos mai departe ignorându-mi sfatul. Mai înaintăm un pic şi dăm de un izvor cu apă limpede, unde îşi bagă genunchii la spălat, şi după minute de frecat constatam că petele mov au ieşit dar parcă blugii au cumva o tentă galbuie în genunchi. Mă cam trosneşte râsul, dar încec să mă abţin, că ştiu că al meu e acum cam prost dispus, aşa că îl calmez şi zic că nu se vede nimic. După ce bagă o ţigară şi ii mai trece supărarea coborâm spre maşină, şi o luăm spre o cabană văzută pe net.
Aveam adresa, număr de telefon, şi am vizualizat şi pe hartă locaţia înainte de a veni şi totuşi ne-am cam rătăcit căci GPS-ul nu a ştiut ieşirea, iar comunicarea prin telefon nu a fost suficient de clară. Am înaintat aşadar vreo jumate de oră pe un drum pietruit, iar când acesta s-a transformat în unul cam norois pe care erau doi oameni cu un cal ce duceau lemne din pădure ne-am dat seama că nu prea suntem bine. Am întors şi am găsit într-un final pensiunea dorită. Era încă devreme aşa că am stat cu proprietarii la poveşti şi am întrebat de drum, trasee şi obiective de vizitat. Cu carneţelul plin de schiţe şi indicaţii ne-am retras în cameră şi ne-am mai pierdut vremea citind până ne-a venit somnul.
Peştera Scărişoara era următorul obiectiv turistic din lista mea pregătită de acasă. Aici ne-am lovit din nou de nesuferita taxă de parcare, cum însă locul nu putea fi numit parcare datorită noroiului şi noi am fost sătui de jegmăneli din astea în care se profită de turiştii "fraieri" aşa că ne-am întors şi am parcat pe marginea şoselei la vreo 500 de metri mai încolo de locul pentru turişti pe gratis şi pe asfalt pe deasupra. De banii economisiţi am mâncat cea mai bună plăcintă cu afine gustată de mine până acum. Mniam, mniam, mniam şi acum salivez când mă gândesc la ea. Era un fel de langoş dar mai consistent şi mai puţin uleios, uh ce aş mai hăpăli una. Deşi preţul de intrare în Peştera Scărişoara era acelaşi ca la Peştera lui Ionele aici nu mi s-a mai părut deloc scump, căci peştera asta merită toţi banii. Pentru a vedea intrarea în peşteră trebuie să cobori destul de mult pe nişte scări parcă uitate de vreme, printre stânci acoperite în cea mai mare parte de muşchi verde crud astfel că intrarea pare o grotă străveche ascunsă de ochii civilizaţiei. Aici cobori parcă într-o lume pierdută în care nu te-ai mira să găseşti oua de dinozauri sau să vezi pterodactyli luându-şi zborul din peşteră.În interior peştera se poate vizita pe un fel de ponton suspendat peste o podea de gheaţă şi mocirlă. Solul ăsta cu materialitatea incertă iţi dă senzaţia că te-ai afla pe o planetă străină şi neprimitoare. În capătul peşterii se află formaţiunile de gheaţă care atrag toate privirile. Sunt luminate în aşa fel încât să te impresioneze dar probabil într-un anotimp mai prielnic sunt şi mai mari, şi mai reci, şi mai interesante. Rămân cu o uşoară senzaţie că aş vrea să revin cândva într-o primăvară pe aici şi să savurez întreaga măiestrie a naturii acesteia sălbatice.
După ce părăsim lumea Peşterii Scărişoarei ne continuăm drumul în căutarea de obiective de văzut prin zonă. O luăm direcţia Gheţarul Vârtop şi Coibe, în speranţa că vom avea ce vedea. Asfaltul însă se termină brusc şi deşi am încercat noi să înaintăm prin hârtoape am abandonat destul de repede, căci ne era mila de maşinuţă. Am continuat aşadar la pas, dar călatoria a fost adesea întreruptă de pauze pentru pozat, căci era plin de ciuperci de toate felurile pe marginea drumului, cărora nu le-am putut rezista.
După ce mergem noi o vreme găsim un semn ce indică un drum la stânga spre izbucul Tăuz aşa că nu stăm mult pe gânduri şi coborâm şi noi. Mergem noi frumos pe potecă până ajungem în vale, dar nici urmă de izbuc, aşa că o luam înainte dea lungul malului şi ne continuam drumul până ajungem la capătul său unde râul se largeşte şi se bifurcă iar muntele e prea abrupt pentu a lăsa loc de potecă. E aici un fel de oază de linişte, un loc frumos cu pietre stivuite ca într-o grădină zen, se vede clar că şi alţi trecători au savurrat peisajul şi s-au jucat cu pietrele râului. Noi ne căutăm drumul, ne tot uităm în jur dar traseul pare să se termine brusc. Râul e destul de lat şi nu vedem nici o modalitate de trecere. Pe partea cealaltă a râului e un podeţ de lemn, dar el trece braţul celălat al râului şi e paralel cu noi aşa că nu ne ajută cu nimic. După ce mai studiem terenul vedem bulina albastră pe care o căutam pe un bolovan mare exact în mijlocul râului. Ne holbăm noi să găsim un vad, niste pietre mai mari aşezate pe post de cărare, sau altă variantă de trecere, dar nimic. Apa nu era adâncă şi cu niste cizme de gumă am fi trecut lejer, dar râul era lat şi noi nu am avut încălţămintele adecvate. Marius totuşi insistă să încercăm să trecem, şi parcă şi pe mine mă tentează aventura asta şi simt că mi-ar place să îmi pun la încarcare dibăcia în a găsi sau crea un drum unde e evident că nu e nici o cale de trecere. Pe de altă parte parcă nu prea avem chef nici să ne întoarcem iar conform hărţii noastre daca trecem râul ar trebui să ajungem din nou pe drumul principal. Aşa că ne apucăm să ne sprijinim de malul abrupt şi să încercăm să călcăm doar pe pietrele mai mari de pe marginea albiei. Scopul era să înaintăm până într-un loc unde apa părea destul de uşor de trecut, căci nu era adâncă şi se vedeau bolovani mari ce treceau de-a curmezisul râului.
Toate bune şi frumoase până dăm de o burtă a malului ce se umflă deasupra apei şi ne cam impiedică să continuăm. Marius işi ia avânt, face un salt ceva mai mare şi aterizează pe o piatră, dar se dezechilibrează şi calcă direct în râu. Papucii i se inundă instant căci nu a vrut sa işi ia bocancii de iarna ci a ţinut neapărat să aibe încălţămintea mai uşoară, lucru pe care începea să îl regrete. Eu stau şi mă tot întind şi destind şi am impresia că nu am cum să trec. Saltul pe care trebuia să îl fac era prea mare şi cracii mei nu vroiau nici cum să se adapteze. Marius imi zice să mă ţin de nişte rădăcini pentru echilibru, aşa că mă prind eu de ele şi le încerc rezistenţa, şi iar întind piciorul, dar tot imposibil pare saltul. Continui să îmi cântăresc şi să îmi măsor distanţele şi situaţia în care sunt, cale de întoarcere e clar că nu mai avem; Marius e dincolo de hopul astă şi eu trebuie să trec cumva; pe munte nu pot urca sub nici o formă aşa că după minute de cântăriri mă prind de rădăcinuţele ce ieşeau din pământ şi îmi iau avânt ca Tarzan, zburdând agăţată de rădăcinuţele firave aterizez pe uscat. Nici nu îmi vine să cred şi nu îmi încap în fire de bucurie, deşi îmi pare rău de Marius că s-a udat parcă sentimentul de triumf e mai puternic momentan. Între timp ne-am găsit niste crengi mai zdravene pe care le folosim ca toiag şi încercăm să ne croim mai departe drum din piatră în piatră.
La un salt la care m-am sprijinit prea tare în creangă m-am trezit că aud un trosnet şi creanga s-a scurtat cu vreo 20 de centimetrii. Spre surprinderea mea eram încă în picoare, crăcănată între doi bolovani şi aplecată în faţă sprijinită pe ciotul de toiag improvizat. M-au trecut căldurile şi mi-am dat seama că dacă e să mă împrăştii prin râu e important să cad măcar pe burtă, căci în rucsac se află aparatul foto şi nici nu vreau să mă gândesc ce i se poate întâmpla dacă dau cu el de un bolovan şi îl mai şi turtesc cu greutatea mea sau îl scufund bine sub apă, aşa că aventura devine tot mai primejdioasă, dacă nu neapărat pentru noi atunci măcar pentru echipamentul drag din dotare. Griji multe - o singură soluţie, nu îmi rămâne decât să înaintez până în locul unde apa părea mai putin adâncă. Ajunşi acolo ne dăm seama ca bolovanii existenţi nu sunt destul de apropiaţi, cum părea de la distanţă, şi că ne vor mai trebui măcar încă vreo trei - patru puncte de sprijin pentru a putea trece. Începem noi să mutăm bolovani şi buşteni, dar nu găsim destui, aşa că planul e să înaintăm şi să mutăm un buştean ceva mai mare din spatele nostru în faţă după ce l-am folosit. Oricum operaţiunea durează destul de mult, cu siguranţă am pierdut vreo 15 - 20 de minute iar când să punem planul în aplicare iar o ia Marius înainte şi după câţiva paşi calcă pe o piatră cam alunecoasă şi iar intră la apă chiar înainte de a ajunge la mal. El e tot mai nervos şi eu încep să mă simt vinovată că nu am încercat să îl conving să ne întoarcem când încă puteam şi pe deasupra mai îmi şi face plăcere toată aventura. Dar acum eram la doar câţiva paşi de mal şi conform hărţii pe care o aveam după un scurt urcuş eram aproape şi de drumul de la care ne-m abătut. Aşa că îmi iau inima în dinţi, sunt atentă la locul în care Marius a alunecat, şi reusesc să trec din nou fără a mă uda. Faptul că aveam bocani de iarna cu talpa groasă a ajutat bineînţeles enorm, căci chiar de mai era câte un bolovan usor scufundat sub apă, tot am reuşit să îl folosesc fără a simţi apa gâdilându-mi tălpile.
Am ajuns deci într-o pădure cu o podea de muşchi pufoşi şi plină de ciupercuţe mititele ce imi dadea impresia că am călcat pe un tărâm fermecat. Bucuria magiei naturii îmi era însă tulburată de starea de spirit a lui Marius care, având ciorapii uzi, nu prea a mai savurat pesajul iar ca urmare nici eu nu m-am putut bucura pre cum as fi vrut, si nici poze nu am mai putut face căci nu am vrut să risc să il irit şi mai tare punându-l să stea cu picioarele ude şi reci în timp ce eu mă scufundam în pozat ciupercuţe. Ne-am întors aşadar şi am vrut să o luăm prin dreapta celuilat braţ al râului, pe unde ar fi trebuit să fie drumul nostru. După ce cotim aşadar în jurul muntelui şi ajungem la locul dorit ne cam cade faţa căci în faţa noastră nu e altceva decât un lac mic şi albastru iar în capătul lui un perete imens, vertical, de stâncă pe mijlocul căruia cineva s-a străduit să deseneze bulina ce ne indica traseul de urmat. Toată frumuseţea peisajululi nu ne putea inviora însă căci gândul că mai trebuie să trecem râul şi înapoi ne-a tăiat tot elanul.
Sătul de preumblări Marius se hotărăşte că nu vrea să ne mai întorcem pe potecă până la şosea şi începe să urce cu prima ocazie direct pe deal în sus. Eu iar în urma lui, fără prea multe opţiuni, încep să urc, şi tot rămân cu impresia că nu avem cum să ajungem la şosea. Panta e abruptă, arbuştii destul de desi, pe alocuri dăm de crengi mari îmburdate în calea noastră, şi eu ma îndoiesc serios de hotărârea luată, dar cu un căpos ca al meu în frunte nu prea apuci să te gândeşti la nimic, că rămâi singură în pădure dacă stai prea mult pe gânduri. .....
To be continued ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu