Amintiri din concediu: Excursie în Ţara Moţilor 2

Cum spuneam, pentru a economisi din timpul pierdut în lupta cu râul am apucat-o direct în sus prin pădure, pe cel mai scurt "drum" spre şosea. Dar cum drumul cel mai scurt nu e mai niciodată cel mai simplu nici nouă nu ne-a fost tocmai uşor să ne căţărăm, şi mă simţeam uşor îngrozită de panta tot mai abruptă pe care urcam. La un moment dat am început să găsim niste gunoaie,aşa că măcar am stiut că suntem pe drumul cel bun, pe considerentul logic că unde sunt gunoaie cu siguranţă şoseaua nu e prea departe. După încă puţin efort şi multa atenţie în alegerea locului pe care am călcat, căci panta era deja aproape verticală şi gunoaiele ne cam încurcau,  am reuşit să urcşm şi ultima sută de metri ţinându-ne de crengi şi rădăcini şi folosindu-le ca pe o scară.

In sfârşit drumul pietruit de sub picioare era acelaşi cu cel de pe hartă şi ne ducea cu siguranţă spre obiectivele dorite de noi. Marius şi-a dat jos ciorapii şi a început să ii vânture pe cât putea ca să se usuce dar din păcate era deja târziu şi soarele nu mai ajungea până la noi aşa că efortul era cam în zadar.
După încă ceva vreme de mers pe drum am ajuns şi noi în cătunul Casa de Piatră, am fi vrut să întrebăm aici pe cineva de drum, dar nu am avut norocul să găsim pe nimeni aşa că ne-am continuat aventura pe drumul principal. Am ajuns după încă vreo douazeci de minute la un semn ce indica o noua poteca spre Coiba Mare, dar cum poteca arăta prea asemănătoare cu cea cu bucluc de la Izbucul Tăuz, şi în vale nu părea să se vadă nimic interesant iar soarele era deja pe asfinţit am hotărât să o luăm direct spre Gheţarul de la Vârtop fără ocolişuri din astea incerte. Nu apucăm să mergem mult că ne vin în cale doi cai şi un nenea urlă din depărtare să ii oprim. Îl ajutăm şi avem astfel prilejul perfect pentru a intra în vorbă cu omul şi a-l întreba de drum. Drumul e cel bun, dar mai e o problemă, nu avem făcută programare, şi fără nu e nici o şansă să vezi ceva căci peştera e închisă cu lacăt. Trebuia să întrebăm la intrarea în sat, dar cum noi am ajuns târziu se pare că am ratat cumva ocazia şi nici nu am observat că era un infopoint pe undeva pe lângă casa "muzeu" sau ceva de genul ăsta. În ghinionul nostru însă tot norocoşi am rămas că nenea cu caii ne-a îndrumat direct către casa unuia dintre ghizii peşterii.

Cam pe dibuite ajungem în curtea omului , aici suntem întâmpinaţi de un câine dezlegat şi deloc benevoitor, iar noi cam pierdem din încredere căci fără să ştim sigur dacă suntem bine parcă ne e şi mai greu să ne facem curaj să urlăm prin curtea străinilor. Eu mă dau un pas înapoi când iese gazda casei şi il las pe Marius să vorbească, nu am fost niciodată bună la din astea şi mă bucur că îl stiu pe al meu mai vorbăreţ şi descurcăreţ decât mine. Se pare ca am ajuns unde trebuia şi stabilim cu ghidul că ne va duce la gheţar pe "scurtătură", drum ştiut numai de el şi care scurtează perioada de mers de la jumătate de oră la doar 7 minute. În timp ce stăm şi aşteptăm să se pregătească ghidul, vine călare, dar cam împleticit un tip mai tânăr cu barbă deasa de călugăr, sare de pe cal şi ne salută. Intră în vorbă cu ghidul, se pare că se cunosc, iar ghidul se miră că băiatul nu a văzut încă gheţarul aşa că îl convinge să vina şi el cu noi. Ni se prezintă ca pictorul bisericii din sat şi începe să ne povestească de când şi cum pictează el biserica. Baiatul e amabil şi ne şi invită să ii vedem munca până asteptăm să se întoarcă ghidul din vale cu cheia şi nişte lanterne. Marius a primit împrumut nişte cizme de gumă şi o pereche de ciorapi groşi de lână şi e fericit că poate lăsa papucii şi ciorapii lui lânga soba caldă a ghidului. După vreo jumătate de oră de pregătiri o apucăm în sfârşit spre Gheţar. Soarele a apus deja şi în jur lumina era tot mai palidă, noi o luăm iar pe urcat la verticală pe stânci, prin pădure, şi pe mine iar mă apucă groaza să nu rămân în urmă. Reuşesc să urc folosindu-mă de mâini, picioare si sprijinindu-mă chiar şi în fund pe unde stâncile sunt abrupte de tot. Gâfâi la greu dar nu mă las, ei 7 minute de urcuş tot o să rezist, mă gândeam, dar parcă au trecut deja vreo 5 şi nu e nici urmă de gheţar, întreb aşa de curiozitate dacă mai avem mult şi mi se răspunde nonşlant că mai 7 minute maxim, deci e  clar, sună promiţător ghidul nostru nu prea are noţiunea timpului.

Dupa încă vreu-n sfert de oră de urcat pe poteca ascunsă în semiîntunericul serii ce se amesteca cu umbra copacilor, am  ajuns şi noi la peşteră. Ne-am scufundat aici într-o beznă tot mai adâncă pe cum înaintam, iar singura lumină era licăritul rece a lanternelor primite de la ghidul nostru. Noi călcam nesigur în urma lui, el însă păşea cu atâta siguranţă încât ai fi zis că nici nu are nevoie de lanterne pentru a şti unde trebuie să calce. La un moment dat pe tavanul peşterii undeva în dreapta văd lucind sute de sclipiri ce arătau ca diamantele ieşind din stâncă. Uimită întreb ce e acolo, iar ghidul îmi răspunde plictisit că e doar apă. Nu îmi vine să cred, căci sclipea ca mica sau cristalele în lumina palidă a lanternei mele. Mă apropii şi ating stropii sclipitori, constat cu uimire că e apă , dar parcă tot nu îmi vine să cred, nu înteleg nici azi de ce se reflecta lumina atât de misterios pe picăturile acelea transparente. Ne continuăm drumul în peşteră şi încep să se zărească tot felul de stalactite şi stalgmite, şi pe cum înaintăm fiecare sală e parcă mai bogată în decorţiuni calcaroase decât cea dinaintea ei. Eu m-am tot chinuit să fac poze, dar fără trepied şi la lumina slabă a lanternelor nu am reuşit să obţin decât nişte imagini ameninţătoare şi fioroase. Totuşi senzaţia în peşteră nu era aşa sumbră precum pozele, şi chiar dacă eram înconjuraţi de beznă, minunăţiile de calcar albe erau impresionante şi transmiteau o stare de linişte seculară.

La ieşirea din peşteră ne-am trezit că afară nu era cu nimic mai luminos decât în interiorul ei căci între timp se lăsase noaptea de-a binelea iar pădurea deasă ascundea ochilor noştrii chiar şi lumina slabă a stelelor. Noroc cu ghidul care stia exact pe unde trebuie să mergem pentru a ajunge înapoi în sat, şi ne-a dus, bineînteles tot pe scurtătură, drept la ţintă. La coborâş drumul a părut mai scurt decât în sens invers şi probabil dupa cele 7 minute amintite anterior am păşit pe ultimele roci abrupte şi am ieşit din pădure. Am mers până la casa ghidului unde Marius a schimbat ciorapii de lână şi cizmele de gumă pe şosetele lui încă umede şi reci şi papucii încă îmbibaţi. I-am oferit aşadar ciorapii mei şi am hotărât că eu nu am nevoie de ei, căci nu era chiar aşa de frig dar nici suficient de cald încât să îl las să se plimbe noaptea cu ciorapii uzi. Mirosul ademenitor de friptură din interiorul casei ne cam chinuia simţurile, şi ne făcea maţele să cârâie, dar cum drumul până la cabana noastră mai era încă lung ne-am pornit cât mai repede cu putinţă ignorând orice suferinţă şi ispită.

Ne-am plimbat singuri prin noapte şi am tot sperat să treacă vre-o maşină care să ne ia o bucată de drum la stop, dar nu am avut noroc şi am parcurs cei 7 - 8 km înaintând la picior din ce în ce mai greu. După o zi întreagă de stat în picioare, umblat, căţărat şi coborât simţeam că picoarele nu prea mai îmi dădeau ascultare, pedeasupra bocancii începeau să mă jeneze şi puterile îmi scădeau tot mai mult. Deodata am văzut un buştean mare pe marginea drumului şi nimic în lume nu m-ar fi oprit atunci să mă pun jos şi să mă odihnesc. Am stat aşadar pe buştean şi am savurat cerul senin şi plin de stele dedeasupra noastră. Nu cred că stelele se văd undeva mai frumos decât în plină beznă în sălbăticie. Dar nici momentul astă nu l-am putut savura pe îndestulate, căci am simţit că dacă mai stau mult nu o să mai fiu în stare să mă ridic deloc. Cu chiu cu vai am reuşit să ajungem la maşină şi apoi la cabană. Aici gazdele noastre îşi făcuseră deja griji, căci era trecut de ora 22.00 şi cum nu am avut semnal pe unde am bântuit nici nu au reuşit să ne întrebe de sănătate. Nu am mai făcut decât să mâncăm şi să ne culcăm cât mai repede cu putinţă căci eram frânţi de atâta aventură.

Dimineaţa zilei de dumincă a început cu ploaie măruntă şi cu sufletul meu tânjind la soare şi vreme bună. Am pornit cu optimism la drum spre Detunate, eram convinsă că până ajungem noi se va îmbunătăţi vremea dar se pare că optimismul meu a fost total inutil căci vremea a continuat să fie mohorâtă şi a plouat în continuu. Chiar dacă am facut o pauză prin Abrud căutând ceva de hăpălit, tot nu am întârziat suficient încât să scăpăm de ploaie. Ajunşi la Bucium nu ne-a rămas decât să ne luăm gecile pe noi, să ne punem glugile în cap şi să urcam încet pe drumul marcat ce duce la Detunata Goală. Am urcat noi cât am urcat dar parcă drumul nu mai avea sfârşit, ploaia cădea în continuu măruntă şi rece. Nu îmi dau seama dacă panta e chiar aşa  de greu de urcat în condiţii de vreme bună, dar noi nu înaintam parcă deloc, gâfâiam întruna şi ne opream mult prea des pentru a ne trage sufletul. Încerc să mă consolez cu ideea că de vina e vântul ce ne biciuia pe obraz şi nu condiţia noastră fizică îndoilenică.

Pe drum am dat peste un cioban ce cobora cu oile. Badea a dat mâna cu noi, lucru ce m-a încântat la culme, că nu suport atitudinea asta românească în care cu fetele nu se dă mâna, nu am înteles-o niciodată, mi se pare misogină şi jignitoare, aşa că pe cioban l-am avut la inima din prima. Omul era bucuros că are cu cine vorbi şi ne-a atenţionat să ne luăm ceva beţe pentru a ne sprijini, şi ne-a avertizat că rocile sunt alunecoase prin padurea în care urma să intrăm. A început să ne povestească cum o fată s-a accidentat săptămâna trecută alunecând pe rocile ude, şi că prietenul ei a dus-o în braţe până jos în sat. Na asta ne mai lipsea, în momente din astea imi pare rău că nu sunt mai mică şi firavă, să stiu că aş putea fi luată în cârcă. Dar asta e, nu ne prea rămâne decât sâ fim atenţi şi să avem grijă pe unde călcăm, că la cât ne e de greu nici dacă aş fi de 40 de kg nu mă văd cărată în braţe ci mai degrabă îmi pot imagina cum m-aş rostogoli pe deal în jos. Îi mulţumim ciobanului şi ne continuăm drumul în căutare de crengi cu potential de toiage.

Dupa încă o porţiune de urcuş am intrat în cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o vreodată. Cu fiecare pas parcă ne cufundam în altă lume, de data asta nu una preistorică precum cea de la Pestera Scărişoara ci una magică, una în care ai fi putut crede că zâne şi elfi işi au lăcaşul în jur iar singurul motiv pentru care nu le poţi vedea eşti chiar tu. Totul părea armonios, scufundat într-un somn profund, rocile imense şi colţuroase erau învelite într-un strat gros de muschi care ceda sub greutatea paşilor noştrii şi ne lăsa impresia că ne afundam în puf, în nori verzi, în vată pe băţ. Dacă nu era ploaia asta rece şi afurisită eram de mult întinsă pe jos, pf ce loc minunat şi cât de puţin mă pot bucura de el. Oricum cuvintele nu mi-ar ajunge să descriu locul acesta viu, fertil, plin de viaţă; verde cum nu am mai văzut nici o podea de pădure; moale şi pufoasă ca puii de o zi; plină de ciuperci minuscule înşirate ca mărgelele pe marginea potecii. Toată splendoarea şi bogăţia asta au fost aruncate ca o pătură peste stânci gri şi colţuroase lăsând la vedere doar mici scorburi făcute parcă pentru a oferi adăpost unor vieţuitoare nevăzute şi doar bănuite care păzesc acest loc şi îl păstrează aşa pentru eternitate. Locul ăsta e un colţ de rai pentru mine şi cu siguranţă nu o să ratez ocazia de a mă înnapoia aici cât de repede cu putinţă.

Detunata în sine a fost frumoasă, gri închis, impunătoare dar a pălit mult în faţa pădurii ce o înconjoară. Datorită vremii nu am apucat nici să urcăm prea mult şi nici să fac destule poze, dar am rămas cu dorinţa de a revedea pădura aceea magică la primăvară sau la vară, sau cât mai repede cu putinţă. Aşa cum Grecia mi-a schimbat cularea mării din vise aşa pădurea asta mi-a schimbat percepţia asupra ceea ce înseamnă cu adevărat verde şi îmi stârneste în suflet un dor de ducă, un dor de natură şi de sălbaticie doar când îmi amintesc de ea, un dor pe care cu siguranţă nu îl voi împlini prea curând.