Amintiri din concediu - Italia 2014

Concediul de vara trecută încă nu am apucat sa îl asez pe nici o pagină. La început din cauză că am fost copleşită de impresii şi imagini, am zis că mai astept să se aseze lucrurile şi încep încet să triez pozele. Apoi în loc să mă ocup de asta am preferat să mă mai plimb câte un pic ba cu bicicleta prin pădure, ba cu rucsacul pe munte şi până la urmă m-am trezit că au venit sărbătorile şi eu tot nu am ales încă pozele din concediu ca să le zvârlu în neantul internetului.

Acum însă, printr-o întâmplare, am găsit o promoţie la photobooks şi într-un maraton de triat poze am reuşit să selectăm toate pozele din concediu. Cu ocazia asta am hotărât că mă pun să vă şi povestesc ce am văzut ş cum am petrecut noi două săptămâni de vară prin Italia.

Să clarificam de la  bun început că nu am vrut un concediu clasic de agenţie de turism şi ca urmare după câteva săptămâni de planificare am facut un traseu de câteva mii de kilometrii cu program zilnic încărcat până la refuz. Eram conştientă că nu voi reuşi să văd tot ce aveam pe listă dar am plecat hotărâtă să profit la maxim de zilele petrecute în Italia şi să încerc să văd cât mai mult, chiar şi cu riscul de a reveni frântă din concediul "de odihnă".

 O să trec peste drumul până în Italia, căci, fiind în mare parte pe autostrada, e un drum nespectaculos ca oricare altul. Am intrat în ţară spre seara şi ne-am continuat drumul liniştiţi şi bucuroşi că în curând ne vom caza şi, la cum a mers de bine totul, probabil vom vedea puţin şi din Bologna. Nu am apucat să ne bucurăm însă prea mult că am dat de prima poarta de taxare de pe Autostrada, şi cum nu ne-am informat înainte şi nu aveam habar cum funcţioneaza ne-am trezit cu biletul băgat în hudura greşită şi taxaţi cu 50 de Euro pentru aproximativ 2-300 km. Concediul nostru începe deci excelent. Marius reuşeşte să vorbească cu un om de la o alta poartă, dar nu reuşeşte decât să afle că e amenda de neprezentare a biletului iar pentru a contesta amenda trebuie să mergem la Punto Blu (un fel de nu stiu ce la coborârea de pe autostrada). Cam nervoşi ne continuăm drumul şi sperăm să clarificam totul la hotel că astăzi se pare ca e deja prea târziu iar programul cu publicul era doar până pe la ora 17.00.

La hotel, după ce ne cazăm şi ne pregatim de o plimbare, încercăm să cerem lămuri în legatură cu acel Punto Blu, dar din păcate mergem bou şi ne întoarcem vacă, şi ne dam seama că suntem şi mai încurcaţi decât înainte. Eu încerc să nu mă consum şi sunt convinsă că o vom rezolva noi maine cumva, Marius e însă stresat la maxim şi mă termină psihic şi pe mine cu întrebări fără sfârşit: ce facem?, cum facem?, unde e Punto Blu?,
ce e Punto Blu?, cum arată? şi tot aşa. Ieşim la plimbare în speranţa că pe centru vom găsi vreo cafenea cu Wifi, dar datorită faptului că nu am ascultat cu precizie de instrucţiunile primite la hotel ajungem într-un cartier dubios, pe o stradă cu magazine închise, miros de urină şi oameni dubioşi pe străzi. Marius reuseste să se conecteze la un Wifi neparolat al vreunui ameţit din apartamentele din jur şi începe să caute frenetic după acel Punto Blu care să rezolve problema noastra principală. Lucrul ăsta nu e rău în sine, dar faptul că stam singuri pe o strada prost iluminată, în mirosul oribil de gară infectă, înconjuraţi de tot felul de oameni ce ne privesc chiorâş deoarece Marius îsi întinde telefonul, în carcasa lui ce arată a casetă audio, pentru a prinde mai bine reţeaua, şi totul se prelungeşte parcă la nesfârşit, faptul ăsta e mai putin plăcut pentru mine. Cred că am pierdut cel puţin jumătate de oră în felul ăsta iar asta a început să mă cam scoată din sărite. În loc să văd şi eu măcar un pic din Bologna  am onorea să stau, în picioare, în cel mai nasol loc din oraş şi să fiu cu ochii în patru să nu ne jefuiască careva în timp ce Marius e absorbit de telefonul care nu vrea să se încarce.Depăşim într-un final şi impasul acesta şi după multe insistenţe reusesc să îl urnesc pe al  meu maniac să o lăsăm pe mâine. Încerc să ii mai distrag cumva atenţia şi să plecăm mai spre centrul oraşului. Ieşim de pe strada dubioasă pe care ne-am aflat şi dăm într-un Bulevard cu clădiri mari şi frumoase, dar mirosul insalubru parcă persistă. Citisem de Napoli că e un oras murdar şi urât mirositor, dar parcă nu mă aşteptam de la Bologna la aşa ceva, cam dezamăgitor. Mai apucam să vedem un parc mare care îmi place dar fiindcă e deja târziu ne hotărâm să o luăm încet înapoi spre hotel unde vom cădea rupţi şi vom dormi până a doua zi la piuitul telefonului.

 Mic dejunul îl luăm în grabă căci încă ne roade problema cu Punto Blu, dar acum e totuşi mai calmă treaba căci am insistat să o luăm pas cu pas. Am scos harta, am stabilit pe unde mergem, pe unde vom coborî de pe autostradă, că nu aveam în plan să ne plimbăm prea mult pe ea, iar dacă nu găsim Punto Blu la coborâre vom vedea apoi ce facem mai departe. Zis şi făcut, la ieşirea de pe autostradă vedem un indicator cu Punto Blu , dar până ce coborâm noi iar a dispărut şi ne trezim într-un cătun unde ne oprim în final să întrebăm localnicii în speranţa că vom rezolva aşa problema. Bineînţeles că  nu ştie nimeni să ne zică încotro să o luăm, căci duminică dimineaţa la ora aia nu dăm decât de pensionari, foarte binevoitori de altfel, dar care nu au treabă cu hiba noastră şi nu ies în plimbare pe la Punto Blu. După un brainstorming a vreo 5 -6 moşi şi babe într-o parcare de supermarket ajunge unul la ideea genială de a ne trimite la poliţie. Ajunşi acolo primim direct adresa de la Punto Blu unde rezolvăm în doar câteva minute fără întrebări şi explicaţii prea multe, de care se temea Marius deja de aseară. Din câte ne dăm seama nu suntem singurii depăşiţi de sistemul automat de taxare căci pe când să plecăm mai vedem şi alţii venind aici cu privirea rătăcită în căutarea biroului Punto Blu.

Până la urmă nu am pierdut decât maxim vre-o oră cu toată încâlceala asta şi putem porni în sfârşit la drum pe drumurile naţionale pitoreşti din zonă.