Arabela: Italia - ziua a doua

După ce am rezolvat problema cu amenda de autostradă ne-am dezis de modernitate şi am ales un drum mic şi pitoresc prin Munţii Apenini. Şoseaua îngustă şerpuia molcom prin munţii împăduriţi, iar vremea era uşor mohorâtă cu ploi mărunte pe alocuri. Am trecut prin cătune cu arhitectura impresionanta a caselor de piatră specifice toscanei care transpira bogăţia zonei prin toţi porii.

Primul punct de pe lista mea nesfârşită de obiective care merită văzute a fost Podul Diavolului sau Ponte della Maddalena cum se mai numeşte.
E un pod vechi de piatră cioplit şi construit puţin strâmb, cu un farmec aparte din vremuri demult apuse. Podul nu mai poate fi traversat acum decât pe jos şi e mai degrabă un obiectiv turistic decât un pod util, dar e fotogenic din cale afară şi merită văzut dacă căutaţi locuri mai puţin cunoscute, şi ca urmare mai puţin aglomerate, din Italia. Pe lângă pod erau amenajate nişte băncuţe şi o gheretă de suveniruri care era închisă, căci era duminică.

Pe noi, cam pe la ora asta, ne-a trosnit foamea aşa că ne-am căutat un locşor retras la ieşirea din localitate şi am început să ne scoatem merindele gătite de mami din geanta frigorifică. Nu cred că e mâncare mai gustoasă decât cea mâncată la graniţa dintre natură şi civilizaţie, adică, mai nepoetic, marginea şoselei. Şi acum mai salivez când mă gândesc la chifteluţele şi checul sărat mâncate în concediu. Cu stomacul potolit ne continuăm drumul spre următorul obiectiv: Lucca.

Ce mi-a plăcut de la bun început în Italia e faptul că găseşti parcări gratuite în aproape orice oraş. Noi am mers cu temele făcute şi coordonatele GPS, de la toate parcările gratuite din apropierea punctelor noastre de interes, scrise frumos pe hârtie şi am economisit aşa ceva bani de câte o focaccia.

Lucca e un oras cetate cu zidurile cetăţii foarte bine conservate. Mi-a plăcut la nebunie faptul că pe zidurile cetăţii au fost amenajate spaţii verzi cu copaci imenşi puşi de strajă din timpurile când zidurile şi-a pierdut rolul de protecţie şi au devenit o promenadă verde în jurul centrului vechi.

Cetatea nu e foarte mare dar e ticsită de biserici, turnuri de piatră, pieţe cu clădiri impunătoare, străduţe înguste şi turişti. Am văzut, chiar la intrare, un punct de închiriat biciclete şi am fost iniţial tentaţi să facem turul oraşului pe 2 roţi, dar am renunţat apoi, pentru că ne ştiu maniaci cu pozele şi sigur nu am fi putut pedala mai mult de câte 2-3 ori fără să ne oprim la poze, aşa că tot la picior ni s-a părut că o să fim mai eficienţi. Ceea ce am şi fost până la urmă căci acum avem poze destul de multe şi mi-e mie greu să le triez.

Ne-am plimbat în lung şi în lat, am pozat tot ce ne-a trecut prin faţa ochilor, am savurat îngheţată artizanală şi am încercat să ignorăm puhoaiele de turişti ce ne înconjurau.

Am mai fi pierdut noi mai mult timp prin orăşelul ăsta dar următoarea ţintă era cu faima şi renume aşa că ne-am uitat o ultimă oară în jur şi am continuat drumul plini de aşteptări şi nerăbdare. Distanţa scurtă pe care am avut-o de parcurs nu ne-a crescut nerăbdarea prea mult şi astfel am ajuns să vedem şi arhimediatizatul Pisa cu tot cu turnul său inconfundabil.

Turnul e asa cum l-aţi văzut peste tot, strâmb şi înconjurat de turişti, foarte, foarte mulţi turişti. Ce mi s-a părut ciudat şi nu ştiam e că el s-a cam înclinat de la început, în faza de construcţie, şi că ultimele etaje sunt construite în alt unghi pentru a contrabalansa şi a îndrepta centrul de greutate. Diferenţa se vede destul de bine mai la ultimul etaj care pare ca un etaj de tort nereuşit.

Un alt aspect despre care nu am auzit e că turnul ăsta nu stă aşa undeva aiurea în peisaj ci face parte dintr-un complex de clădiri bisericeşti numit Piazza del Duomo. Şi nu orice clădiri, că pe vremea când au fost constuite, episcopii erau mai grandomani ca orice rege şi, ca urmare, ne-au lăsat în urmă nişte capodopere arhitecturale la care să putem căsca gura în voie. Nu cred că m-a impresionat tunrnul pe cât de impresionată am fost de catedrala din spatele lui şi de tot complexul în sine.

Noi am ajuns mai spre seară şi din proastă organizare nu am mai prins ultima intrare în catedrală, lucru pe care l-am regretat puţin dar în schimb am avut noroc de o luminiă excelentă pentru poze. Cerul s-a înseninat ţi printre norii grei ne-au întâmpinat razele calde şi orbitoare ale soarelui la apus.

Dupa ce ne-am făcut suficiente poze şi selfie-uri din toate unghiurile, ne-am mai plimbat şi prin restul oraşului puţin. Şi nu e de lepădat nici ăsta, tot aşa ca Lucca, e un oraş vechi şi bogat cu străduţe înguste şi clădiri impunătoare. Tot plimbându-ne hai-hui pe străduţe, am ajuns în capătul uneia unde am descoperit un râu ce străbate oraşul. De pe marginea râului am putut vedea o panoramă idilică al celeilalte părţi de oraş care mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja, şi anume, că şi aici au mai rămas multe de văzut.