Italia - ziua 3 - Florenta si San Gimignano

Empoli a fost singurul loc din zonă în care am găsit o cameră la un preţ de care să te poţi apropia în luna August. Alegerea s-a dovedit una bună, camera a fost foarte frumoasă şi curată, apartamentul era aproape de gară şi parcarea maşinii a fost gratuită pe stradă.

După ce am luat micul dejun ne-am îndreptat spre gară, am luat bilete şi am aşteptat cu nerăbdare trenul spre Florenţa. Când am coborât din tren, şi am ieşit din gara Firenze, în faţa ochilor s-a deschis o piaţă largă cu extrem de multă lume şi o forfotă inimaginabilă. Dacă Lucca sau Pisa păreau ieri aglomerate, nu se prea compară cu ce e astăzi aici, şi încă nici nu am intrat în oraş. Info Point-ul din gară e supraplin, şi noi stăm la rând să primim o hartă.

Oraşul ăsta e mult mai mare şi mai impunător decât cele de ieri luate împreună.
Stărzile sunt mai largi, mai grandioase, iar tropotul cailor pe pavajul cubic îi dă un aer boem ce te duce înapoi în timp. Singurul lucru enervant sunt mulţimile interminabile de oameni, oriunde încerci să iţi faci o poza mai ai încă o hoardă de necunoscuţi în cadru. Dar ăste e sacrificiul pe care îl faci pentru a vizita o atracţie turistică în plin sezon. Asta e, nu e ca şi cum am fi avut de ales, aşa că ne conformăm şi ne chinuim să încadrăm pozele cumva să se înteleagă că aia din jur nu ne sunt rude.

Domul Santa Maria del Fiore e majestuos.
Nu am văzut atâta bogaţie, atenţie la detalii, splendoare şi somptuozitate într-o singură clădire până acum. Am simţit că îl pot admira fară să mă satur prea repede, căci găseşti atâtea detalii peste tot încât te simţi copleşit la gândul cât efort s-a depus pentru realizarea lui. Din păcate a fost în renovare şi partea din spate era înconjurată de schele, dar chiar şi aşa m-a impresionat foarte tare.

De altfel tot oraşul e de o bogatie de nedescris, împodobit cu marmora din cap până în picioare, poleit cu aur, şi accesorizat cu statui de bronz.

Din păcate timpul scurt alocat Florenţei nu ne-a permis să vizităm muzee sau catedrale din interior, dar am avut suficient timp să inhalăm atmosfera bogată şi să ne bucurăm de arhitectura grandioasă a capitalei artei.

De data asta am avut noroc de cea mai bună vreme pentru vizitarea de oraşe, deşi în mijlocul verii, vremea de anul trecut a fost ciudat de rece şi ploiasă , aşa că ne-am bucurat de un cer uşor înorat care ne-a salvat de toropeala tipică pentru acest sezon şi de năpîrlealea de pe nas şi frunte din anii trecuţi.

Podurile din Florenţa au fost la fel de frumoase şi bogate ca tot restul oraşului. Cel mai renumit, Ponte Vecchio, e bineînţeles şi cel mai aglomerat, aici chiar nu ai avut loc nici să respiri în voie dar chiar şi aşa a avut farmecul lui.

După ce am coborât de pe pod, am găsit de partea cealaltă a oraşului zone foarte puţin umblate de turişti dar pline de perle arhitecturale şi capodopere de street art.

După masă, cam pe la patru-cinci am renunţat la fastul din Florenţa şi ne-am îndreptat spre gară, iar după o oră şi ceva de călătorit cu trenul şi maşina am ajuns la San Gimignano, un alt oraş "must see" de pe lista mea, doar nu vă aşteptaţi să petrecem o zi într-un singur oraş.

San Gimignano e cunoscut şi sub denumirea de "oraşul turnurilor" sau " Manhattan-ul medieval" şi nu aş fi vrut să îl ratez sub nici o formă. Noi am ajuns dupămasa târziu şi lumina caldă al soarelui la apus a subliniat minunăţiile de turnuri ale oraşului.

Orăşelul ăsta mic, făcut doar din piatră, cu turnuri înguste ce tind spre cer ca brazii din Pădurea Neagra, e fabulos prin simplitatea lui ce stă în contrast cu fastul pe care l-am văzut în restul oraşelor vizitate până acum. E impunător şi el, dar altfel, nu prin decoraţiuni ci prin arhitectură în sine. Liniile simple şi lipsa decorurilor, frescelor sau a marmorei ii dau un aer minimalist, oarecum modern. Pe de altă parte pereţii de piatră te lasă să ii ghiceşti vechimea, iar pietele, vizitate acum de turişit, vibrează de încărcarea istorică şi greutatea paşilor celor trecuţi de secole pe aici.

Un muzeu interesant de văzut ar fi probabil SanGimignano1300 despre care am citit din păcate abia după ce ne-am întors acasă, dar care probabil că merită să îl vizitaţi căci prezintă oraşul în perioada lui de glorie, la scară mică, sub formă de machetă.

Noi nu am vizitat muzeul dar am savurat apusul şi seara placută de vară  în oraş şi am mâncat cea mai bună focaccia din toată Italia. Nu stiu în ce măsură gustul a fost influenţat de ingrediente sau cât a fost aportul foamei ce îmi rodea maţele, dar bucată aia de focaccia la mână mâncată pe stradă în lumina lămpilor şi a magazinelor din jur e unul din gusturile inconfundabile pe care mi le amintesc din concediul ăsta.

Cu stomacul împăcat şi sufletul plin de impresii am continuat drumul pe şosele înguste până la următoarea cămăruţă rezervată în zonă. Peisajul, probabil frumos, ne-a rămas ascuns privirii iar singurul lucru ce ieşea de sub vălul nopţii a fost şoseaua şerpuind prin întuneric. La capătul drumului, deja prea lung pentru o zi aşa de încărcată, ne-a aşteptat un pat moale în care ne-am prăbuşit rupţi de oboseală.