Inca o excursie de o zi pana la Alberobello si Ostuni

După ce, în sfârşit, am reuşit să îmi îndeplinesc dorinţa de odihnă şi relaxare, nu a mai durat mult până inima mea devenea din nou nerăbdătoare, şi tânjea să plece din monotonia leneşă de stat la plajă, bălăcit şi citit.

Am început să îl bâzâi pe Marius să pornim într-o excursie până la Alberobello, Martina Franca şi Ostuni. El părea să prefere leneveala pe plajă, şi înotul în albastrul nemărginit în locul agitaţiei şi stresului de a conduce pe străduţe înguste prin cătunele italiene. După ceva insistențe am reuşit să îl conving că excursia planificată ar merita efortul dar negativismul cu care a pornit ne-a cam împotmolit încă de la început.

Eram parcaţi între doi copaci,căci aşa era toată parcarea, mărginită cu arbori care delimitau fiecare loc de parcare. Dar cum arborii au obiceiul de a nu creşte perfect drepţi unele locuri erau mai largi decât altele, iar noi eram înghesuiţi întru-nul din locurile mai strâmtorate. De groaza locului ,
Marius m-a pus pe mine să îl dirijez la ieşirea din parcare. Am făcut ce n-am făcut dar eu nu am urlat destul de tare, el nu a fost suficient de atent, căci s-a bazat pe mine, şi ne-am trezit cu oglinda din dreapta pârâind și o vad cum se dă peste cap. Pffff

E de la sine înţeles că de plecat nici nu mai era vorba, iar despre atmosfera ce domina acum nici nu vreau să îmi amintesc. Vina era clar doar a mea, căci dacă eu nu aveam ideea năstruşnică de a pleca nu se ajungea aici. Și oricum, nu am dirijat bine, aşa că nu mai încăpea loc de discuţii, am fost de vină. M-am resemnat şi am mai stat o zi la plajă arzând de nerăbdare să bifez de pe lista unul din puncele cele mai atractive din Italia- Alberobello

Ziua următoare am luat-o de la început, că nu aveam de gând să plec de aici fără să vizitez oraşul de poveste cu acoperişurile ţuguiate din piatră gri.

De data asta am pornit la drum cu mai mult noroc şi am reuşit să parcurgem şi să savurăm peisajul pitoresc până in Alberobello. Drumurile înguste erau străjuite de cactuşi mari cu fructe coapte. Am trecut pe lângă plantaţii imense de măslini inprejmuite de garduri joase de piatră, pe lângă căsuţe mici şi albe răsfirate pe ici pe colo.  Toate emanau o linişte şi un calm pe care nu îl găseşti nicodată în zonele intens populate. Oamenii păreau să aibă tot timpul din lume şi nu se grăbeau nicăieri. Încă nu mi-am dat seama dacă aşa e prin părțile astea mai sudice, cu climă călduroasă, sau am eu doar senzaţia deoarece sunt în concediu. Dar oricare ar fi realitatea, e tot una pentru mine căci eu reuşesc să îmi încarc bateriile la maxim în atmosfera asta molcomă de vacanţă.

Am intrat în Alberobello şi am găsit destul de uşor un loc de parcare. Aşa că, destul de devreme, ne-am apucat de vizitat în linişte orăşelul. Am văzut trulli-ul cel mai mare, o catedrală imensă şi câteva trulli-uri mai mici, şi parcă eram dezamăgită căci pe net orăşelul părea mult mai mare şi trulli-urile mai multicele. Cumva aveam senzaţia că nu suntem bine. Nea-m învârtit o vreme în stânga şi în dreapta şi am ajuns la capătul căsuţelor fermecate. După o vreme am început să cred deja că nu îmi amintesc eu bine dimensiunea oraşului. Dar totuşi, eu am văzut trulli cu diferite simboluri desenate pe ele, şi aici nu era nici urmă de aşa ceva. Ne-am mai învârtit un timp precum curcile bete pe străduţe şi am coborât în final pe stradă în jos spre o piaţă mai măricică. Acum începeau să se ivească căciuliţe de piatră, tot mai multe, îngrămădite într-un orăşel de poveste, le-am găsit! Aici stăteau ascunse cu sutele.

Ne-am plimbat alene pe aleele de piatră dintre căsuţele cu acoperişuri gri, clădite parcă din piese de lego. După o vreme de plimbat prin căldură parcă ar fi mers şi o îngheţată, aşa că, la prima terasă ce ne-a sărit în cale, ne-am băgat să ne răsfăţăm puţin. Am tot căscat ochii după îngheţata lăudată de afișele de la intrare, dar nu se vedea nimic. După tejghea erau doar capace mari, metalice ce ascundeau privirii îngheţata artizanală. Cam sceptici ne-am uitat unul la altul. Marius îşi face curaj şi întreabă de înghețata nevăzută. Domnişoară îi arată o listă cu gusturi existente şi îi laudă specialitatea casei cu migdale şi fistic. Eu nu prea m-am hotărât, dar oricum îngheţată de fistic nu îmi sună deloc atractiv, și mă duce cu gâdul la ceva verde cu gust sintetic, aşa că mă tot holbez la listă în speranța ca mă voi hotărî în curând. Marius e servit cu specialitatea casei şi îmi da şi mie să gust.

În momemntul când papilele mele gustative au atins îngheţata, a avut loc o explozie inimaginabilă de senzaţii şi trăiri!! În viaţa mea nu am mâncat aşa ceva bun. Nu semăna cu nici un fel de îngheţată mâncată de mine până acum. Avea textura unică formată din bucăţi de migdale şi fistic proaspăt tăiat în bucăţele crocante, nu era cremoasă cum sunt la noi înghețatele, ci mult mai apoasă, ca îngheţata din copilărie pe care o duceau prin sat la noi ţiganii. In acele vremuri, în verile calde, umblau pe stradă cu căruţa de îngheţată urlând în gura mare la fiecare colţ de stradă: "Înghețată, hai la înghețată!". Noi, pișpireii, ne adunam cu zecile, venind în fugă de pe toate străzile, ridicând în urma noastră praful, căci dacă dura prea mult să ceri bani de la părinți și să te întorci în colțul cu căruța riscai să rămai fără îngheţata rotundă din vafa pătrăţoasă. M-am simţit instant transpusă înapoi în timp, şi mi-am dat seama că îngheţata aia din copilărie întradevăr a fost cel mai bun lucru pe care îl puteai cumpăra cu 5 lei. Nu aş fi crezut că voi regăsi senzaţia aia din copilărie, căci ce cumpărăm acum din magazine nu mai seamănă deloc cu textura aia unică ce se topea mult mai repede decât apucam noi să mâncăm şi începea să se scurgă pe mâini, şi te făcea să te lingi pe degete după ce terminai cu cornetul.

Aş putea să o ţin tot aşa povestind de îngheţata aia minunată din care, până la plecare, am mâncat 3 cornete. Dar mai bine vă dau link şi vă recomand, dacă ajungeţi prin zonă, să o încercaţi că sigur nu veţi regreta. Gelateria se numeşte Arte Fredda şi ceea ce puteţi gusta acolo e întradevăr artă culinară. Şi chiar dacă sună a reclamă, staţi liniştiţi că nu primesc bani pentru asta, ci vă recomand din suflet îngheţata asta nemaipomenită. Cred că numai pentru asta m-aş întoarce în zona Bari. Și acum tot mai pândesc ofertele de avoin în direcţia aceea, deşi momentan rămân doar la visat la îngheţată căci nu prea ni se arată să ne vom întoarcem acolo prea curând.

După ce ne-am aprovizionat cu paste şi suveniruri am plecat mai departe în căutarea "Oraşului Alb" - Ostuni. Cum nu ne-am grăbit deloc în Alberobello, ne-am trezit că timpul a trecut mai repede decât ne-am aşteptat. Eu am realizat că nu mai apucăm să vizităm şi Martina Franca iar Marius şi-a dat seama că nu mai prinde o bălăceala de seară în mare. Eu m-am consolat că a fost extraordinară exursia de până acum şi eram convinsă că şi Ostuni nu va dezamăgi cu nimic. Marius în schimb s-a cam bosumflat că am pierdut toată ziua şi l-am privat de o baie şi stat la plajă, căci el îşi magina că mai prinde din ambele câte un pic, aşa că până am găsit parcare în Ostuni nu am fost prea vorbăreți.

Ca norocul că orăşelul a fost magnific şi ne-a făcut să uităm repede de supărare. Ne-am trezit în curând plimbându-ne agale pe uliţe vechi de piatră, urcând şi coborând printre casele albe cu porţi impunătoare. Când ne-a lovit foamea am găsit nişte foccacia excelentă în piaţă principala şi am savurat la maxim răcoarea plăcută a serii.

Excursia ne-a luat o zi întreagă, căci eram sătui de fuga nebună în care am vizitat restul Italiei, optimizând la maxim fiecare minut, și acum ne-am comportat ca turiștii autentici rătăcind pe străduțe fără să ne mai uitam la ceas. Am savurat și drumul parcurs, căci am condus fară grabă și am oprit des făcând poze la peisajele prin care am trecut, la apusul ce se vedea prin plantatiile de maslini, și la marea  ce o vedeam in zare.

Retrospectiv Marius consideră Alberobello cel mai frumos loc din Italia și cred că a uitat deja că nici măcar nu a mai vrut să pornim la drum, și sunt convinsă că nu regretă nici măcar oglinda bușită. Iar eu, ce să mai zic, doar la înghețata aia de migdale cu fistic mă pot gândi.