La Adriatică cu cortul

După încă o noapte petrecută în campingul din Pompei ne-am trezit destul de voioşi, căci următoarea oprire era la MARE. Ne-am strâns cortul în grabă şi am pornit, de dimineaţă, la drum.

Planul era să nu urcăm pe Autostrada, atât din considerente financiare cât şi de dragul peisajului. Am avut de parcurs vreo 300 de km, aşa că eram hotărâţi să îi parcurgem în linişte savurând tot ce ne poate oferi sudul Italiei ca peisaj și dacă e timp să mai oprim pe la vreo ruină. Ne-am trezit însă prin ceva periferie dubioasă al Napoliului, pe drumuri rele şi extrem de aglomerate. După o vreme de rătăciri prin cartiere cam ghetou ne oprim să întrebăm totuşi de drum, iar la sfaturile localnicilor refacem planul şi urcăm pe autostrada ocolită iniţial. Am pierdut mai bine de o oră aşa şi nu am avut parte de nici un peisaj, doar de agitaţie şi trafic printre clădiri sărăcăcioase. Acum, cu planul refăcut, ne bucurăm că, spre seară, o să facem în schimb baie în mare.

Drumul pe autostradă e cam acelaşi oriunde te-ai afla aşa că nu îmi amintesc decât momentul când am ajuns să vedem primul camping de pe lista noastră.
Am parcat la umbră, iar la doar câţiva metri de maşină erau nişte ruine de piatră lângă care creşteau cactuşi plini de fructe coapte. Totul arăta promiţător. Campingul era mare, cu corturile şi rulotele răsfirate, dar cam lipsit de pomi umbroşi, şi la ora care am ajuns noi arşiţa se simţea din plin. Am coborât să vedem plajă, dar surpriză, era aproape inexistentă. Marea începea direct din nişte roci negre şi poroase ce se terminau destul de abrupt. Peisajul era grozav pentru pozat dar a relaxare şi leneveală în nisip nu prea arătă. Am stat un pic nedumeriţi şi am hotărât să mergem mai departe iar dacă nu găsim nimic mai bun tot ne putem întoarce aici.

Următorul camping părea mai bine pus la punct, mai mare şi mai umbros. Dar aici nu am avut voie să intrăm până nu se întorc, din pauza de masă, cei responsabili cu primirea oaspeților. Aşa că ne-am aşezat cuminţi lângă barieră şi am stat la poveşti cu portarul. Portarul era un tinerel voios care se pare că a trăit o vreme prin România şi povestea de zori cu noi. M-am simțit cam aşa ca la noi pe la ţară, unde lumea stă încă la povești, mai din politeţe, mai din plictiseală, dar te bagă în seamă, iar noua ne-a mai trecut timpul stand de vorba cu el.

Bineînţeles că nu a fost nimeni punctual şi jumătatea de ora ce trebuia să așteptăm s-a lungit şi întins până s-a făcut aproape o oră. Buna dispoziţie începea să facă loc tot mai mult nerăbdării. Într-un final am avut onoarea să facem un tur al campingului cu personalul specializat, mult mai puţin simpatic decât băiatul de la poartă. Ne-am ales o parcelă măricică şi umbroasă ascunsă între nişte pini plăcut mirositori. Campingul era întradevăr mult mai mare şi mai organizat, dar locurile erau mai îngrămădite iar eu aveam cumva senzaţia de înghesuială de oraş.

Birocraţia ne-a mai înghiţit încă vreo jumătate de ora din timpul în care speram să mă bălăcesc, şi entuziasmul meu scădea tot mai tare. Am început să ducem cortul, să îl montăm, să umflăm saltele, practic să ne construim lăcaşul pentru următoarea săptămâna.

Pe când am terminat în sfârşit, Marius a mai mers odată la maşină să mai ducă ceva iar eu trebuia să îl aştept la cort. Eram obosită şi aş fi vrut să mă odihnesc, dar cum maşina era departe, scaun nu aveam iar izoprenele erau sub saltele pentru a nu riscă să se spargă, singură modalitate de relaxare era să mă pun jos lângă cort. Între timp a început să plouă iar eu am încercat să mă refugiez în cort unde speram să mă odihnesc în sfârșit. Căldură era însă insuportabilă şi simţeam că mă sufoc dacă mai stau închisă între pereţii aia sintetici. Am simţit că explodez de dezamăgire şi că mă prăbuşesc de oboseală. La asta nu m-am aşteptat. Noi am mai fost cu cortul dar senzaţia aste de neputinţă şi dezamăgire încă nu am simţit-o până acum. Cel mai tare îmi lipsea maşină în care tot timpul am putut să mă refugiez. Probabil şi un hamac ar fi făcut minuni, sau măcar o umbrelă şi un scaun, dar noi nu aveam NIMIC! Nici măcar liniştea şi intimitatea cu care m-am obişnuit să o avem când mergem cu cortul, căci nu eram singuri, ci înconjuraţi de oameni, copii, căţei, cu toţii la doar câţiva paşi distanţă, în plină forfotă. Eu îmi imaginăm că o să fie altfel şi eram profund dezamăgită.

Când s-a întors Marius de la maşină m-a găsit răvăşită şi nervoasă din cale afară. A încercat el să mă liniştească dar fără prea mult succes, eram convisa că e nasol şi nu îmi scoate mie nimeni aşa uşor un gând din capul asta încăpăţânat după ce s-a cuibărit bine.

Bineînțeles că ploaia s-a oprit destul de repede iar noi ne-am mai bălăcit un pic în Adriatică. Pe finalul zilei nu am fost încă pe culmile fericirii dar eram totuşi ceva mai optimistă.

Trezirea de a două zi nu a fost însă prea grozavă căci a treia noapte pe saltele de 7 cm s-a făcut simţită, iar pe mine mă dureau umerii şi spatele. La plajă iar simţeam lipsa măcar al unei perini că nu visam la şezlonguri sau alte nebunii , dar umărul meu urla după ceva moale, mult mai moale decât nisipul pe care stăteam întiși acum.

Ziua a trecut împărţită între bălăceli lungi în mare şi citit molcom pe plajă, dar inima mea tânjea după şi mai multă odihnă, după saltele moi, perini pufoase, nişte pereţi între care să te refugiezi, linişte totală, aşa că am început să caut în disperare o camera de hotel în care să evadez. Am căutat şi pe partea asta a tocului Italiei şi pe cealaltă în speranţa că voi găsi vre-o ofertă last minute pe care să ne-o permitem, sau de care să ne lase inima să stăm măcar câteva nopţi. Dar căutările acerbe de pe mobil nu au adunat decât şi mai multe frustrări căci era mijlocul lui august şi totul era ori deja rezervat ori din cale afară de scump sau mult prea departe de plajă. Iar noi aici aveam o plajă mare cu nisip fin şi cu foarte puţini oameni în raport cu dimensiunea plajei. Aveam dune şi pini, umbră şi cortul la doar câţiva metri de plajă, astfel încât, seară, dacă nu ar fi fost  divertismentul din difuzoare, sigur am fi putut auzi marea. Eram sigură că Marius nu ar fi dat proximitatea mării pentru o cămăruţă la 50 de km de plajă aşa că nu mi-a rămas decât să rabd şi să sper că mă voi obişnui cu salteluțele ce îmi chinuiau oasele.

A mai trecut o noapte cu dureri de umeri şi de șale, iar dimineaţă m-am trezit din nou frântă de oboseală şi tot mai prost dispusă. Iar am început să caut o camera de hotel şi iar am rămas doar cu frustrarea şi senzaţia că sunt captivă aici, unde sigur nu voi avea parte de odihna mult dorită.

Spre fericirea mea Marius a avut ideea de a schimba saltelele subţiri cu cea mare şi de a scoate izoprenele de sub saltea. Cu izoprenele pe plajă totul era mai roz, eu am reuşit să le încolăcesc pe post de pernă şi să reuşesc să mă odihnesc citind în linişte sub razele calde şi să savurez în sfârşit marea şi vremea bună.