Parcă, in ultimul timp, de fiecare data cand scriu pe blog, imi promit solemn ca urmatoarea postare va fi mai repede decat ultima, dar cumva reusesc de fiecaredata sa imi incalc promisiunea. Cumva parca am facut atat de multe in ultimul timp ca nu am mai apucat nici sa ma pun la birou. Dar cum blogul vreau sa il pastrez ca un mic jurnal o sa recapitulez cam ce am facut in ultimul timp.
In primul rand am savurat primavara, caldura si natura, ceea ce justifica putin lipsa online ;). Datorita caldurii ce a venit anul acesta atat de brusc si in forta am fost nevoita sa dedic fiecare minut librer acestui scop, caci toate au imbobocit, inflorit si s-au ofilit intr-un ritm accelerat. Am reusit sa prind copacii infloriti, si sa imi umplu plamanii cu mirosul lor, am reusit sa fur cateva flori de liliac din curtea unei case parasite, dar din pacate am ratat lacrimioarele ce au inflorit si s-au ofilit in gradina mamei mele fara sa apuc sa rup un fir din mireasma caruia sa ma imbat de fericire.
In schimb am gasit fericirea in plimbari cu bicicleta prin paduri sau prin imrejurimile Aradului, doar in doi sau cu prieteni, pe drumuri mai bune sau mai rele, dupa noroc.
Pieta lucrurilor libere din Timisoara ne-a dat pretext sa mai facem ordine prin pivnita si sa gasim stapani care chiar sa foloseasca lucrurile noastre care "vor fi bune la ceva" si depozitate pana la acel moment in cutii si cutiute ticsite pana la refuz, ca doar tot avem sange roamnesc ce ne curge prin vene.
Iesirea la Timisoara a fost un prilej minunat de a testa si bluzita cusuta de mine, cu care inca nu am apucat sa ma mandresc indeajuns. Pentru a ajunge la forma ei finala am stat in fata materialului cu orele si mi-am tot batut capul cum trebuie sa tai materialul ca sa iasa cum imi imaginez. Dupa o vreme in creierul meu a facut clic, si m-am prins cum trebuie sa cos umerii. Am prins-o in ace si am tot probat-o, intrs-o si sucit-o, am asteptat cu zilele pana sa primesc ajutor de la mama lui Marius, caci singura imi prindeam acele stramb, sau o capsam practic de piele. Apoi a mai stat cateva zile cu ea prinsa in ace de gamalie pana am reusit sa prind o dupamasa libera in care sa nu ajung prea obosita de la munca si sa am forta si timpul sa o cos. Deci dupa aproape 2 saptamani de asteptare am fost mandra ca cioara de puiul ei, si am ars de nerabdare sa vina caldura sa o pot purta.
In
iazul, făcut in gradina părinteasca, ne-am trezit cu o populatie iubăreaţa de broscuţe, aşa că am avut prilejul să stau la pândă şi să fac pe paparazzi-ul de broaste. PS: le-am prins si in ipostaze mai indiscrete si chiar le-am auzit gâfâind broscăceşte, hihihi
Şi dacă tot suntem la reptile să trecem la şopârla de Căsoaia, caci cu ea e prima poza din minivacanţa noastra din 2 - 4 mai. De 1 mai nu prea am curaj sa ma avant prin paduri caci sunt suprapopulate si poluate fonic.
Am plecat noi, cu bicicletele in spinare cum ar veni, sa gasim un loc frumos si linistit. Am mers pana la Căsoaia, am parcat frumos in curtea complexului de cabante, am dat o tura pe jos in cautarea locului linistit la care visam, si am factu repede cale intoarsa. La vre-un kilometru distanta de complex am gasit locul visat. Un parau marginit de pomi mari si umbroşi, de partea cealalta a apei o fâşie de iarba scăldată în soare iar apoi o pădure. Cum am intrat câtiva metrii in pădure am descoperit locul ideal de cort, o bucată de drum vechi, poate cândva străbătut, dar acum acoperit de un covor des de frunze uscate si intrerupt de crengi cazute de-a curmezisul. Deasupra capului o cupola ca de catedrala forma acoperisul din copacii care isi intindeau ramurile ca intr-o imbrastisare gingaşă formata in decursul timpului. Parea locul ideal, in care puteam dormi a doua zi pana mai târziu, fiind feriţi de arşiţa soarelui, care poate sa incingă un cort inca de la ore nerezonabile de trezit in concediu. Ne-am amplasat asadar cortul in locul stabilit si am inceput sa adunam lemne de foc si pietre mari pentru a ne petrece seara incalziţi de flăcari.
Am avut noroc de o uşoara adiere de vânt si cregi uscate din belşug, asa ca focul a pornit din prima fara probleme. Ah, am si uitat cat imi place focul, cred ca am un mic piroman ascuns
undeva in adancul meu, caci am savurat la maxim focul de tabara, ceea ce se vede de fapt si pe faţa mea.
Intr-un tarziu ne-a luat si pe noi somnul si ne-am intins in cort pentru un somn dulce, cum speram. Se pare ca nu la fel s-a gândit însă şi râsul in a cărui teritoriu ne-am gandit noi sa ne plasăm aşa tacticos casa de pânză. Asa ca undeve in toiul nopţii m-am trezit speriata de un sunet pe care nu il mai auzisem niciodata pâna atunci. Era un fel de latrat, dar suna cumva ca un şuierat de pisica ameninţata, si se auzea de foarte aproape, din spre padure. Of de nu aş fi vazut de curând un reportaj cu oameni atacaţi de urs in cort in timpul nopţii, poate atunci as fi dormit liniştită la îndemnul lui Marius de a-l ignora, dar aşa aveam doar imagini cu dihania neidentificata=monstruoasa care ne va ataca cortul numai ca sa vada ce e inauntru. Dupa o vreme cand s-a auzit lătrând undeva in departare am reuşit să adorm. Dimineaţa in zori, cand intunericul ameninţător in care se invăluia dihania neidentificat s-a mai destramat m-am trezit din nou, dar in cu totul alta stare de spirit. Am fost trezita de ciripitul a zeci de feluri de păsări şi păsărele, clincait de cocori şi cantec de cuci, o simfonie armonioasa la care am stat sa ascult cu inima deschisă.
A doua zi am pornit la drum pe biciclete prin padure, pe drumul cel mai lin, parca stiind ca o sa mai urcam noi destul in ziua aceea.Am mers noi ce am mers, dar s-a terminat drumul si pe munte urca doar o poteca foarte abrubtă(stiu ca in poză nu pare abrut, dar credeţi-mă pe cuvânt ERA. Nu am reuşit să imping bicicleta decat putin si avem deja impresia ca la urmatorul pas o sa ma duc la vale ca pe patine), asa ca încotro?
Ne-am legat bicicletele de un pom şi am luat-o la picior. Fără hartă, fără ţel, fără a avea idee unde am putea ajunge. Am inceput sa urcam poteca abrupta, caci parea sa se termine destul de repede. Asa ca am gâfâit câtva, şi pe cand parea ca ajungem in vârf drumul urca inca o bucata si mai lunga decât cea dinainte si parcă cu nimic mai lin. Dar nu ne-am lasat noi la atât, asa ca am continuat. Iluzia varfului de deal s-a repetat de vreo trei ori si plimbarea s-a lungit int-o adevarată drumeţie. Acuma ar trebui precizat ca noi, oameni de şes, ce au fost depăşiţi şi de băbuţe la Roşia Montana, am cam urcat vreo 10 minute dupa care am facut pauza cam tot aşa, dacă nu mai bine. Dar asta e avantajul cand şi celalalt e la fel de neantrenat, ca nu trebuie să te târâi după nimeni în încercarea de a nu rămâne uitat prin pădure. După vreo 4 sau cinci urcuşuri din ce in ce mai lungi si mai abrupte, in care tot speram sa ajungem in vârf, am ajuns in final pe o creasta pe care drumul era mai lat. Am hotărat si mai înaintăm atâta timp cât drumul nu coboară. Marius tot bolborosea ceva de panorama, iar eu ma prapadeam de ras, caci aveam impresia ca pe Muntii astia care aratau mai degraba a dealuri impadurite nu avem nici o şansă să vedem ceva din împrejurimi datorita copacilor înalţi. Dupa o bucata destul de lunga de plimbare lina m-am bucurat nespus să vad ca m-am inşelat şi chiar am gasit un varfuleţ cu PANORAMA, iuhu.
Cu maţele cârâind ne-am întors încet si am început coborâşul, cu
promisiunea ca vom savura o conserva cand ajungem jos, caci cu burta
plina sigur nu ne-am mai fi urnit din loc.
Ajunşi la pârâiaşul din apropierea cortului am facut o baie scurta, rece ca gheaţa dar revigoranta şi n-am trântit în iarba citind in linişte, cu mirosul padurii in nari. Ah ce poţi să vrei mai mult de la viaţă?
Poţi să iţi doreşti să nu işi mai caute râsul perechea prin jurul cortului tău, dar na, nu le poţi avea pe toate.