Weekend in Cluj cu conferinte si tot felul de surprize

Acum două săptămâni am fost invitată de Raluca de la Asociatia Climb să particip la conferința „Meșteșugul și rolul structurilor de economie socială în păstrarea tradiției” la Fundatia Kallos Zoltan, în localitatea Răscruci

Ocazia de a evada un weekend din cotidian și a participa la o conferință despre meșteșuguri mi-a surâs imediat, așa că nu a mai fost nevoie de mult și am pornit la drum. Le-am convins și pe arădencele mele creative de la Monel si Hanaletters să mi se alăture și ne-am bucurat împreună de un sfârșit de săptămână ce se preconiza a fi cel puțin interesant, chiar dacă nu eram noi încă lămurite la ce să ne așteptăm.

Am ajuns noaptea la fundația din Răscruci și am fost plăcut surprinși de faptul că Raluca și Andra ne-au așteptat și ne-au primit călduros chiar și la ora aceea târzie. Desi eram cam obosiți cu toții, parcă faptul că eram într-un apartament de internat, cu totii la grămadă, ne-a dat senzația de tabară și ne-a făcut să pierdem vremea râzand din orice prostie, asa că nu ne-am culact decât târziu în noapte.

Am râs noi seara cu toții dar și dimineața am fi plâns tot împreună, că nimeni nu prea a vrut să fie primul care se trezeste să ocupe baia. Ca urmare am întârziat la micul dejun și, și la conferință, tot ultimii am ajuns.

Conferința a fost foarte interesantă și ne-a prezentat câteva afaceri sociale, adică firme care angajează un anumit procent de personal din grupuri dezavantajate. Printre aceste proiecte se numară și Mestesuguri de câmpie,

Weekend la Alba Iulia, Râpa Roșie și Detunatele - cu pădurea magică din jur

Ştiu că sunt tot în urmă cu postările, dar mă încăpăţînez să nu renunţ, căci am făcut atâtea lucruri care merită povestite. O să încep cu ultima escapadă spontană, căci e însoțită și de poze, așa că am material vizual pentru cine se plictisește de poveștile mele.

Am aflat cam în ultimul moment de concertul Goran Bregovici din Alba Iulia şi era cât pe ce să nu găsesc cazare. Alba Iulia a fost rezervată deja în mare parte până joi când m-am dezmeticit eu. Cu un pic de noroc şi împinsă de ambiţia de a vedea concertul am găsit cazare la câţiva km de Sebeş.

cucerim muntii

Sunt în recuperare, încă mai simt pe alocuri febra musculară, dar, ca norocul, pot să mă mişc destul de firesc astfel încat cei din jur să nu mai râdă de mine. Am exagerat de data asta, şi încă rău de tot. Dumincă am simţit că mi-aş lua picoarele în cârcă numai să nu mai fiu nevoită să le folosesc. Mi-a fost greu să fac şi paşi mici pe plan drept, de urcat şi coborât nici nu a mai fost vorba, până şi să mă aşez pe un scaun era un chin ce trebuia abordat cu diferite şiretlicuri şi sprijiniri întortocheate. Dar cum am ajuns în halul ăsta vă povestesc imediat, să o luăm dar cu începutul.

Vineri, pe fugă, am hotărât că e musai să profităm de vremea bună de afară şi să evadăm la munte. Destinaţia a fost repede aleasă: Retazatul - e cât de cât aproape, nu îl văzusem încă şi parcă multă lume ii tot lăuda frumuseţea. Am plecat vineri foarte târziu, căci aşa se cam întâmplă, când iţi faci planuri mai faine atunci se trezeste careva pe la lucru că are nevioe de tine, dar chiar şi aşa drumul pe la Lugoj -Caransebes e foarte bun iar până seara pe la 11 am ajuns în Râuşor la cabană.

Nu am avut pregătit nici traseul, nu am avut nici hartă aşa că ne-am mai sfătuit cu cabanierul şi am facut un plan de atac. Traseul ales e de vreo 8 ore de mers şi e marcat cu bandă roşie, bandă galbenă şi cruce albastră. Cum avem la dispozitie "toată ziua" pare destul de relaxată treaba şi rămâne doar să ne apucăm mâine de trebă. Ne culcăm obosiţi şi nerăbdători să începem aventura de mâine şi să cucerim varful Retezat.

Mă trezesc sâmbătă dimineaţa, soarele ne bate deja tare în geam, dar noi cu greu deschidem ochii. Nu ne-am pus ceasul, doamne feri, într-o zi de sâmbătă, doar trebuie să ne revenim după o săptămână grea de muncă, şi nu aveam de gând să urcăm pe munte obosiţi şi cu ochii lipicioşi. Ne mai punem şi mâncăm şi un mic dejun copios, ca să căpătăm puteri şi iacă aşa se face ora 10 până o pornim noi la drum. Dar tot dimineaţă e, şi în momentul ăsta nu stim înca ce ne aşteaptă

Cu bicicleta prin Codru Moma

Cu ocazia Rusalilor am vrut să profităm weekend-ul prelungit şi să ieşim din rutina zilnică şi din gălăgia oraşului. Destinaţia aleasă a fost zona Moneasa - Dezna. La început am căutat pe net după un loc de pus cortul dar nu am găsit decât informaţii despre campingul din Moneasa care nu m-a atras deloc. Într-un weekend prelungit naţional încerc să evit totuşi zonele în care se duce lumea buluc, că parcă de aglomeraţie vroiam să fug, nu ?

Din întâmplare vorbesc cu o prietenă de planul nostru şi ea îmi recomandă Valea Zugăului, care începe undeva dupa Dezna şi se potriveşte de minune cu o ruta de biciclit pe care o planificasem deja. Îmi zice de ceva case în curtea cărora cu siguranţă ne putem pune cortul. Eu ignor informaţia cu casele şi ii povestesc lui Marius doar partea cu valea şi pădurea şi drumul bun. Ajunşi prin zonă realizez că în partea cu casele e cumva ca un fel de mic sat de vacanţă, aşa că insistăm şi ne continuăm drumul căutând un loc mai retras, dar ne trezim urcând tot mai mult şi ca urmare ne aflam prea departe de apă, iar loc de pus cortul rămâne numai pe marginea drumului că în rest pădurea urcă abrupt pe munţi în sus. Puţin dezamăgiţi ne întoarcem şi căutăm insistent un loc în care să ne ascundem. Într-un final găsim un pod peste care trecem cu maşina şi cercetăm zona la picior. Coborâm puţin în vale şi găsim locul ideal , aproape de apă , ascuns vederii de un rând de copaci şi arbuşti care despart şoseaua de pârâu. Aşa că nu ne ramane decât să călcăm în picioare iarba, care ne ajungea până la brâu, şi să ne facem culcuşul. După ce ne-am ridicat cortul ne-am apucat de adunat lemne şi am făcut un foc de tabară pe cinste la care ne-am ospătat cu cârnăciori prăjiti şi ridichi proaspete din grădina alor mei.

Pentru a doua zi am avut în plan un traseu de biciclit. Am studiat de acasă zona pe hartă şi

Beţie în pădurea de liliac

Pădurea de liliac ! Numai denumirea asta a trezit în mine un fior. Chiar există? Nu e doar un loc fantastic dintr-o poveste minunată? Există o pădure de liliac la noi în ţară şi eu nu am vazut-o încă? Oare ce astept? Ah da, să înflorească liliacul!

Deja de acum doi ani mă tot gândesc primăvara că vreau să mă îmbăt cu parfumul liliacului înflorit. Nu doar cu un buchet în vază ce asteaptă să se scuture şi să moară ci cu parfumul a mii de flori vii şi vesele, îmbibate cu soarele crud de munte. Anul trecut nu s-a potrivit, parcă era vreme rea, sau aveam noi treabă, nu mai stiu exact, dar anul asta am fost hotărâtă să o văd şi să ma îmbăt cum nu m-am îmbătat încă niciodată.

Amintiri din concediu: Excursie în Ţara Moţilor 2

Cum spuneam, pentru a economisi din timpul pierdut în lupta cu râul am apucat-o direct în sus prin pădure, pe cel mai scurt "drum" spre şosea. Dar cum drumul cel mai scurt nu e mai niciodată cel mai simplu nici nouă nu ne-a fost tocmai uşor să ne căţărăm, şi mă simţeam uşor îngrozită de panta tot mai abruptă pe care urcam. La un moment dat am început să găsim niste gunoaie,aşa că măcar am stiut că suntem pe drumul cel bun, pe considerentul logic că unde sunt gunoaie cu siguranţă şoseaua nu e prea departe. După încă puţin efort şi multa atenţie în alegerea locului pe care am călcat, căci panta era deja aproape verticală şi gunoaiele ne cam încurcau,  am reuşit să urcşm şi ultima sută de metri ţinându-ne de crengi şi rădăcini şi folosindu-le ca pe o scară.

In sfârşit drumul pietruit de sub picioare era acelaşi cu cel de pe hartă şi ne ducea cu siguranţă spre obiectivele dorite de noi. Marius şi-a dat jos ciorapii şi a început să ii vânture pe cât putea ca să se usuce dar din păcate era deja târziu şi soarele nu mai ajungea până la noi aşa că efortul era cam în zadar.

Amintiri din concediu: Excursie în Ţara Moţilor 1

Na hai că, cu chiu cu vai, am reuşit să mă apuc şi de povestea asta, aşa că sper să o savuraţi căci eu îmi amintesc cu plăcere şi cu dor de ducă de aventura noastră.

Pentru că ultimul weekend din Septembrie se anunţase ceva mai cald şi mai senin decât toată luna am hotărât să ne luam o zi liberă şi să facem ultima excursie de pe anul trecut.

Primul obiectiv turistic luat în vizor a fost Groapa Ruginoasa. Drumul era, în mare parte, unul pe care l-am mai bătut de câteva ori cu alte destinaţii şi în alte scopuri, deci nu a prezentat surprize de nici un fel. În schimb pe cum urcam în altitudine peisajul tomnatic devenea tot mai colorat şi vesel înfrumuseţat de un soare zâmbitor şi un cer senin împodobit doar pe alocuri de accesorii alb pufoase.

Groapa a fost ceva mai greu de găsit, căci era semnată doar din direcţia opusă cu cea pe care ne aflam noi, astfel am ajuns până în Vârtop şi ne-am întors de acolo înapoi îndrumaţi de localnici. Poteca urca aproape de şosea, destul de abrupt, printre roci  şi bolovani măricei dar nu a fost exagerat de greu de urcat. Am citit înainte o descriere epopeica al gradului de dificultate al acestui urcuş care m-a speriat un pic, realitatea însă nu mi s-a părut aşa de gravă. E un urcuş mai abrupt la început, dar e scurt, şi deoarece a fost urcat şi de părintii mei care nu l-au clasificat nici ei ca fiind din cale afară de greu pot să zic că nu are rost să nu va lăsaţi intimidaţi de ce citiţi pe net.

După ce am ieşit din pădure am mai urcat doar putin până am ajuns la marginea prăpastiei. Groapa e impresionată, iar noi am avut noroc de lumină excelentă pentru a-i savura culoarea ruginie. Plină de extaz am făcut poze cu nemiluita în timp ce am urcat prin pădure pe partea dreaptă a prăpastiei. Aici ne-au ieşit in cale

In urma cu toate

Pff , am şi uitat de ce am închis magazinul meu de pe Etsy cu ani în urmă. Acum că am reînceput îmi amintesc motivul ! Îmi consumă o groază de energie. Dar nu mă plâng, că pană la urmă e cu folos, şi toată energia consumată s-a şi materializat deja într-o tranzacţie aşa că balanţa e pe energii pozitive. Singurul dezavantaj e că iar îmi neglijez blogul, dar sper că nu vă supăraţi prea tare pe mine.

De anul viitor sper să îmi intru în ritm şi să reuşesc să fac echilibristica asta între job, etsy, blog şi viaţă personală în aşa fel încât nimic să nu rămână de căruţă.

Acum, pe viteză, o să fac o mică recapirtulare cu ce mi-am mai pierdut vremea în afară de muncă şi etsy, că parcă am încă multe întâmplări nepovestite.

Nici un weekend in oras !

Vara asta deviza mea e: nici un weekend petrecut acasă ! Şi mi-am propus să mă ţin cu sfinţenie de asta, chiar dacă iesim doar până la Mureş, sau mergem la parinţi, ideea e să părăsim orasul cât mai mult posibil.

Aşa că sâmbăta trecută am făcut o mica excursie de cercetare cu bicicletele in jurul localitaţii mele natale.

Încercarea noastra de a vizita Cheile Nerei

Pe principiul: când viaţa îţi dă lămâi, fă-ţi o limonadă, ne-am trezit şi noi cu un mic concediu forţat planificat pe viteza dar executat ceva mai calm.

Deşi vremea parea ca nu va ţine cu noi, nu ne-am lăsat şi am pornit la drum într-o joi dimineaţă. Am început traseul cu directia Drobeta-Turnu-Severin căutând Porţile de fier. Le-am vazut pe primele, dar nu prea ne-au impresionat aşa că am căutat şi Porţile de fier II, în speranţa că vom putea vizita ceva. Am mers pe drumuri tot mai necirculate si mai salbatice până ce

Salutari din tara Hategului

Am pornit sambata cam tarziu, dar plini de spirit aventurier, intr-o calatorie in care ne-am propus sa exploram locuri inca necalcate de noi pana atunci. Scopul era sa savura din plin ultimele raze calde ale soarelui si sa ne relaxam putin. Cum acasa tentatia de a sta inchis in casa e prea mare, ne-am hotarat sa o luam la drum. Asa am inceput calatoria spre Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Castelul, desi pare mare si impunator in poze,  in relitate mi s-a parut inghesuit si nelalocul lui, inconjurat de un oras cândva masiv industrializat, iar acum plin de ruine ale epocii de glorie comuniste. E cam pacat, caci are potential turistic, dar mai e de lucrat pentru a-l putea folosi. Cand am  ajuns noi chiar se curata parcul din jurul castelului pt niste filmari din elicopter, si chiar si asa in pârâul din faţa castelului au ramas din pacate PET-uri neadunate, asa ca nu vreau sa stiu cum arată zona in mod "normal". In interior castelul e decorat cu cateva obiecte de mobilier vechi, exista o camera decorata cu cranii si blanuri de lup si ras, dar totul destul de modest. Acum mie mi-a placut oricum, ca sunt fan constructii de piatra vechi si lazi de lemn sculptate, dar Marius a fost mai putin impresionat.

Cum nu am vrut sa ne intoarcem asa repede acasa am luat harta si ne-am uitat ce ar mai fi de vizitat prin zona. Astfel urmatorul punct pe harta care ne-a tras cu ochiul a fost Hateg-ul si Rezervatia de zimbrii. Drumul ales a fost unul judetean si mai necirculat, asa ca am savurat din plin pesajul ce se intindea sub soarele care începea sa apuna cu o lumina incendiara.

Am descoperit o padure de conifere arsa, care parea sa poarte inca vie amintirea flacarilor portocalii care au mistuit-o, si sa le reflecte si acum sub razele de apus al soarelui de octombrie.

Cautand cazare am ajuns din intamplare pensiunea Zamolxis din Sarmizegetusa unde ne-am duelat in Ping-pong si trasul cu arcul :)

Duminica ne-am continuat calatoria cu o vizita la Rezervatia de Zimbrii, unde am admirat minunatele si impunatoarele animale. Si chiar daca am stat prea aproape de ele si le-am privit ochi in ochi nu mi s-au parut infioratoare. As fi pus mana pe ele daca nu ar fi fost copii in jur carora nu am vrut sa le fiu exemplu prost. Si sunt ferm convinsa ca nu s-ar fi suparat zimbrul ala pe mine daca l-as fi mangaiat - mesaj dedicat jumatatii mele protectoare ;)

Prin zona fiind am facut un mic ocoliş pana la Densus, unde se afla cea mai veche biserica de piatra din Romania. Pot sa spun ca mi-a placut tare cum arata si parca mi-a amintit putin de Grecia.

Pe drum spre casa ne-am oprit in Timisoara. Am auzit noi de ceva festival Baroc la radio, dar cred ca am ajuns prea tarziu, sau nu am stiut unde sa il cautam, asa ca am stat doar si am savurat un frape la o terasa si am mai facut cateva poze.


Ah, de pe drum am mai adunat ceva minunatii ale naturii numai bune pentru mesterit, dar despre alea o sa va povestesc cu alta ocazie.

Din vacanta

Cateva salutari, cateva poze, cateva amintiri, cam asta a ramas. Cu inima grea m-am intors din nou in rutina zilnica. Dar parca nu prea imi intru in ritm. Simt ca vreu sa evadez inca , sa savurez vara aceasta care, din pacate, a trecut mult prea repede pe langa mine. Nu imi vine sa cred ca a fost asa scurt, asa putin, asa departe de mine. Renovarile incepute de mult imi mai rapesc si acum din timp si imi pun la incercare rabdarea, dar ma consolez ca o sa am parte de o toamna mult mai linistita si mai bogata, in care sa imi rasfat sufletul. Pana atunci imi amintesc cu drag de meleagurile pe care le-am cutreierat in putinul timp de ragaz.

Ah, nu am fost in cine stie ce loc exotic cu s-ar putea crede dupa poze, am fost mult mai aproape decat ati crede, am fost la Praid. Am vizitat rezervatia Canionul Sarii si Casa flutrilor exotici. Inima mi-a saltat in piept de bucuria de a vedea atata frumusete intr-un singur loc si pe deasupra atat de aproape, a fost o surpriza extrem de placuta.


Pe drum spre casa am mai gasit un loc magic si ireal de frumos, scos parca din povesti cu dragoni si creaturi mistice: Cheile Turzii.

Pe langa plimbari prin natura ne-am mai incercat fortele intr-un parc din Sovata  numit Adrenalin Park. A fost amuzant, a fost palpitant, dar a fost si greu pe alocuri. Eu m-am ales cu o zdruncitura zdravana care ma dat dureri pentru mai mult timp, dar oricum a meritat.

Cam astea au fost principalele atractii, salutari din concediu si o toamna colorata va uram.

O mica excursie la Tauţ

Pentru ca ne-am saturat de oras si, in sfarsit, am avut un weekend liber ne-am hotarat spontam sa facem o excursie la Tauţ.

 

Asa ca ne-am luat bicicletele in spinare (adica pe portbagaj) si am plecat la drum. Am ajuns pe tărâmul copilariei mele, am sorbit cu nesaţ aerul curat si mirosul plin de amintiri uitate.

Am adorat natura si viata simpla, am baut lapte de capra proaspat muls si bineinteles nefiert

Am urmarit egrete si fluturi si libelule, ne-am plimbat cu bicicletele, si nu in ultimul rand ne-am bălăcitin lac.

Au fost doua zile care au facut cat un concediu intreg. Sper sa ne mai mobilizam vara asta la astfel de miniexcursii ca drumetia asta m-a facut sa ma simt plina de viata si energie.

Weekend relaxant la Sibiu

Dupa proverbul romanesc "prost sa fii, noroc sa ai" m-am trezit si eu fericita castigatoare a unei excursii la Sibiu cu cazare la hotel de 5 stele, concurs de parcare si jaloane cu masini si o plimbare prin imprejurimile Sibiului.

Parcarea laterala cu o dihanie de microbus m-a cam ingrozit la inceput, si dupa ce l-am vazut pe Marius claxonand si franand din greseala de cateva ori am zis ca nu ma bag, ca nu vreau sa se vada ca mi-a expirat permisul degeaba. Dar dupa cateva incurajari din partea lui mi-am luat inima-n dinti si m-am urcat la volan. Incet dar sigur am facut o parcare exemplara si nu mi-am revenit din uimire. Am renuntat la o a doua incercare caci nu am vrut sa stric buna impresie pe care am lasat-o, si nu m-a mai interesat deloc sa scot un timp mai bun :D

La muzeul Astra am avut parte de demonstartii ale mesterilor populari, si eu nu m-am putut abtine sa nu incerc cu manutele mele olaritul la roata olarului. De mult mi-am tot dorit sa incerc asta dar nu s-a ivit inca ocazia. Desi mi-am prins un pic piciorul cad am invartit roata nu m-am lasat distrasa de la ce am avut de facut si m-am jucat cu lutul umed. Din pacate nu am putut sa iau vasul creat ca amintire caci era prea umed, iar noi a trebuit sa plecam in graba.

La Cisnadie am vizitat Biserica si am avut parte de ghid care ne-a prezentat istoria bisericii prin tot felul de povestioare interesante.


Duminca am vizitat Muzeul Brukenthal si muzeul de istorie din Sibiu, iar dupamasa ne-am inceput drumul spre casa. Asa ca ne-am relaxat, ne-am petrecut, ne-am culturalizat asa ca acum suntem apti de munca si ne pregatim de zori pentru targurile din Decembrie.

La Rosia Monatana

Dupa ce am plecat de la Truda ne-am indreptat spre Rosia Montanta.
Rosia e un sat vechi in care s-au dus lupte pentru aur inca din cele mai vechi timpuri, si cei care au venit aici au uitat sa vada frumusetea naturii dincolo de bogatia materiala. Am participat la un foc de tabara cu locatarii care ne-au povestit cate ceva din istoria Rosiei Montane si din lupta acerba pe care o duc si astazi cei care vor sa traiasca in continuare in linistea si frumusetea muntilor inconjuratori.
Eu nu am apucat sa savurez pre mult din peisaj, ca m-am trezit obosita ca o baba ramolita care nu e obisnuita cu dormitul in cort pe brushi de pamant si urcatul si coboratul de kilometrii pe zi. Asa ca nu am facut decat drumul strict necesar de la cort la masina si de la masina la targ, si inapoi, si pana sus la locul de concerte, si iar inapoi. Of nu am urcat si coborat atata intr-un an intreg, si sincer prefer scarile, chiar si cu sutele cum erau la Turda decat urcusul continuuuuu.

Asa ca dupa 3 zile am avut dureri destul de zdravene de spate si am reusit si sa trag o raceala de toata frumusetea, care mi-a stricat jumatate din concediu.


In schimb, mi-a placut mult de tot, faptul ca in curtea unde am campat era plin de animale. Cele mai dulci fiind cateii si pisicile care se jucau impreuna.


Printre ele se afla si dl. Zorro in persoana, cu o privire diabolica. Ah ce mi-a placut pisicuta asta, parca era un personaj de desene animate.


Pe drum spre casa am oprit la marginea drumului si ne-am ascuns la umbra unei paduri magice. Ii spun magice pentru ca nu am vazut atatia fluturi intr-un loc pana acum. Erau de toate dimensiunile si culorile, chiar si unii mov cu galben. Au fost splendizi dar din pacate mult prea saltareti, si nu am reusit sa ii prind pe toti in poze.



Dar cel mai magic a fost momentul cand am descoperit doua libelule care zburau deasupra unui parau mititel. Au fost cel mai frumos lucru pe care l-am vazut pana acum. Primadata le-am vazut de la distanta si pareau sa aibe aripile negru cu albastru intens, apoi m-am apropiat de ele si sclipeau in cel mai frumos verde inchis pe care l-am vazut. Dansau asa prin aer schimband culorile in functie de cum batea lumina pe ele, am stat vreo 20 de minute si le-am admirat. Ce pacat ca nu am reusit sa le pozez, dar o sa imi ramana vii in memorie pentru mult timp, asta e sigur.