Încercarea noastra de a vizita Cheile Nerei

Pe principiul: când viaţa îţi dă lămâi, fă-ţi o limonadă, ne-am trezit şi noi cu un mic concediu forţat planificat pe viteza dar executat ceva mai calm.

Deşi vremea parea ca nu va ţine cu noi, nu ne-am lăsat şi am pornit la drum într-o joi dimineaţă. Am început traseul cu directia Drobeta-Turnu-Severin căutând Porţile de fier. Le-am vazut pe primele, dar nu prea ne-au impresionat aşa că am căutat şi Porţile de fier II, în speranţa că vom putea vizita ceva. Am mers pe drumuri tot mai necirculate si mai salbatice până ce
am ajuns la un semn pe care scria Porţile de Fier 14 km dar dupa doar cativa metrii am dat de un baraj. Am oprit maşina şi am început sa ne uitam in jur. Pe baraj erau semne de zonă interzisă, fotografiatul interzis, totul era vechi si ruginit, eram singuri in capătul lumii. Pe marginea barajului un nisip negru, format din cine stie ce substante depozitate candva pe acolo, acoperea o parte buna din betonul vechi. După ce am studiat barajul de care credeam ca sunt portile de fier 2 apare un militar de undeva de sus si se uita intrebator la noi. Intra Marius in vorba cu el si isi da seama ca mai putem merge cu masina contrar semnelor de zona interzisa, si ca mai avem de parcurs vreo cativa kilometrii pana la renumitele porti de fier. Urcam iar in masina si continuam drumul, al dracului de rau peste baraj, dar mai practicabil dupa, pana ajungem intr-un final la Portile de fier 2, de data asta pe bune. Intr-o cuşculie pe dreapta un alt militar. Cobor sa intreb dacă putem înainta, mă latră câinii, el, cam plictisit, se ridică si se uită la mine fără chef de nimic.Mă vede cu aparatul foto şi imi spune clar si răspicat ca nu e voie sa fac poze caci e zona de interes national, dar de asta ne-a, prins deja. Il intreb daca putem vizita portile, imi spune ca putem înainta un pic, in faţă e granita iar in dreapta ne putem opri sa vedem barajul daca vrem. Mai mergem deci vreo cativa mertii, o luam stanga sa nu ne trezim in vama, si iar ne uitam cam ametiti la toate semnele de interzis, cam de peste tot din jur. Vine un alt militar cu o masina, il intrebam daca putem face o vizita, ne intreaba: " aţi vorbit cu cineva ?", nu, cu cine frast sa vorbim, cu el acuma, ca vrem doar sa fim turisti, lucru cam greu din cate se pare. Ne indruma sa o luam undeva in jos, pe unde erau bineinteles tot semne de zonă interzisă, si sa vorbim cu seful de tura, poate avem noroc O_o. Dar bineinteles ca nu am avut din moment ce nu "am vorbit cu cineva". Ne-am dat bătuţi, nu am fost impresionaţi deloc aşa că ne-am întors cu gândul să vedem cazanele Dunării, că probabil acolo nu e interzis sa faci poze.

Mergem aşadar înapoi pe acelaşi drum, trecem de Severin, si ajungem la statuia lui Decebal. Oprim, ne facem poze, mâncăm un sandwitch şi bem un ceai din termos, savurăm deci excursia din plin, până ce vine un nenea şi ne atenţionează că avem pană la roata din spate. Ufff, de parca m-ar urmari vre-un blestem cu roţi sparte. Dar la masina nu e ca la bicicletă, nu poţi să o impingi pana acasă si nici nu eram la apropiere de vre-o vulcanizare. Cu moralul încă ok Marius vrea sa se ocupe de problemă, că doar avem roată de rezervă, exact pentru asta ne-am cumparat-o. Dar surpriză, nu se poate desface roata, caci e stransă bine de tot.  Ce frast sa facem, eram in pustietate, la vreo 40 km de Severin, cu roata dezumflata dar stransă bine, să ţină ! A umflat Marius roata tare de tot, si repede sus hai inapoi catre Severin. Asa ca oprind din 10 in 10 km am înaintat cam cu emotii până la Orşova. Am incercat sa gasim o vulcanizare, dar fara succes,  era tarziu si toate erau inchise, deci umflam mai departe pe roata si continuam aventura in grabă să nu ne dezumflăm. Ajungem deci cu emoţii in Severin si gasim in sfârşit o vulcanizare nonstop. S-a chinuit si băiatul ceva pana a reuşit să ne repare măcar provizoriu roata. In momentul cand sa ne reluam traseul se facuse deja noapte, aşa ca nu ne-a ramas decat sa ne cautam cazare pe malul Dunarii si să pornim a doua zi cu forţe proaspete.

Ziua ne-a întîmpinat cu soare aşa ca am pornit şi noi la drum cu voie bună. Am vazut cazanele de pe marginea şoselei şi am schimbat planul, luând-o iar îndărăt, cu scopul de a vedea morile de apă de la Rudaria. Pe drum ne-am hotărât să facem un mic popas la Baile Herculane, căci am auzit că sunt cam în păragină, şi eram curioşi să vedem in ce stadiu se află. Cu siguranţă nu ne-a părut rău. Plimbându-ne pe straduţe am descoperit o clădire  veche cu un perete lateral prabuşit. Avea o bucată de lemn ce parea a fi fost poate o uşa, proptită cu un par pentru a feri cladirea de intruşi. Acum statea aplecată la distanţe mica de sol scoţând la iveală un culoar boltit care te lăsa să ghiceşti istoria cândva grandiosă a cladirii, şi parcă te invita la o aventură. Aşa că am intrat. Fară frică că se va prabuşi ceva pe mine sau că voi da peste boschetari supăraţi că le-am invadat căminul am păşit hotărâtă cu Marius în urma mea.

Cladirea era cam sinistră, se desfăşura pe lungime, pe un coridor lung erau îngrămădite una lângă alta cămăruţe mici cu găuri in pămant. Deşi se distingea clar ca era candva bază de tratament aveai totuşi impresia ca ar fi putut fi la fel de bine şi camere de tortură. Faianţa cazută, geamurile sparte şi stadiul general de decădere îmi dădea aripi imaginaţiei morbide. După ce am înaintat am trecut printr-o uşă in alt gang la fel de lung, cu aceleaşi camere sinistre inşirate pe ambele părţi. Toate au fost candva la fel dar acum erau diferite. Una era plina cu bolovani uriaşi intraţi pe geam în timpul unei alunecări de teren, alta avea uşa prăbuşită, în unele au mai rămas urme de mobiler. Pereţii erau acoperiţi cu cantităţi diferite de faianţă, pe jos erau frunze, moloaze  şi sticlă spartă.

Natura a inceput să invadeze spaţiul acesta abandonat. Intra pe geamuri, prin crăpaturile pereţitlor şi revendica orice colţ în care putea prinde rădăcini. Pe tavanul boltit urme ale unor fire de vie sălbatică desenau un model incă firav, privat de viaţă prea timpuriu. După ce am trecut de o altă uşă de lemn ne-am trezit intr-o încăpere care ne-a tăiat rasuflarea. Eram într-un palat luxuriant abandonat parcă în grabă, lăsat în urmă ca după un dezastru de neimaginat. Decoraţiunile bogate, fântâna arteziană, candelabrul, toată mareţia încăperii era totuşi neaşteptată în decăderea asta in care ne aflam.

Am continuat prin alte coridoare, cladirea era costruita simetric după cum părea. Am inceput sa gasim urme ca s-a locuit in descompunerea asta. Cate o cameră era umplută cu saltele şi zdrenţe si incepea sa miroase urât a excremente şi transpiraţie statută. De aici in colo nu mai era nimic spectaculos, am cautat o ieşire, iar cand am gasit o uşă cu un panou lipsă ne-am strecurat prin ea. Cladirea era splendida şi la exterior, o perla a arhitecturii, păcat de ea. Oricum aventura şi-a meritat banii cum se zice, căci sunt convinsă ca aşa ceva nu voi vedea în fiecare zi.

Ne-am continuat aşadar drumul către sătucul Eftimie Murgu pentru  a vedea morile de apă. Drumul a fost bun în afara de ultimii kilometrii cand am coborât spre sat. E am mai fost pe acolo si stiam ca drumul se va termina urmand o porţiune de drum forestier, dar nu mare mi-a fost surpriza cand am gasit un drum nou cu asfalt impecabil. Aşa ca m-am trezit ca am trecut de mori de fapt. Am parcat intr-un loc unde drumul era mai lat şi am luat-o la picior, savurând peisajul. Atmosfera era incredibilă, in permaneţă zburau fluturi in jurul nostru iar susurul apei acompania de minune peisajul montan.

După ce ne-am încarcat de energie pozitivă, am vazut morile chiar şi în funcţiune şi am păfugat fluturi pentru fotoshooting, ne-am reluat drumul spre Oraviţa cu destinaţie finală Cheile Nerei. Pană acolo bineînţeles că ne-am mai oprit scurt la Cascada Bigăr. Dacă tot a fost declarată cea mai cea şi Marius nu a văzut-o încă trebuia să profităm că treceam oricum pe acolo şi să mai facem deci încă un popas.

Drumurile au fost foarte bune până ce am virat stânga spre Sasca Montană. Drumul din rău în mai rău, gropile tot mai mari, spărturi de kilometrii întregi care ne-au lasat o singura bandă de mers. Acei ultimi 16 km pareau că nu se mai termină. Aşadar s-a facut seară din nou pâna am reuşit să ajungem in Sasca Montană unde aveam rezervată cazarea. Obosiţi am luat cina şi ne-am culcat.

A treia zi am început să batem traseele din Cheile Nerei. Am început cu cele mai scurte aşa că am văzut tunele săpate în stâncă şi pădurea, scoasă parcă din poveşti celtice, ce se împletea pe malul apei.

Apoi am facut traseul până la cascada Beuşniţa. Traseu plin de căderi de apă si lacuri carstice de un turcoaz halucinant, cu o vegetatie luxurianta care te face sa te simţi ca şi cum te-ai afla prin cineştie care pădure tropicala.

 Lacul Ochiul Bei a fost întradevăr limpede ca lacrima, iar peştii ce înnotau prin lac se vedeau clar ca într-o vitrină chiar şi când stăteau pe fundul lacului.

Calcifierea vegetaţiei îţi dadea impresia că te plimbi prin vreo peşteră decopertată. 

Iar cascada Beuşniţa a fost foarte impunătoare. Amestecul de calcar, vegetaţie şi apă i-au dat un aer magic. Am fi stat mai mult pe acolo să savurăm peisajul, dar din păcate nu doar noi ne-am simţit atraşi de apă şi mii de  " muscabine " -cum le-am denumit eu. Muscabinele astea erau un fel de musculiţe deghizate in albine, paşnice de felul lor dar enervante din cale afară plin blegăvia lor. Se puneau cu zecile pe tine, pe bagaj, pe aparatul foto, erau peste tot, şi nu se sinchiseau deloc ca le scuturi, le hâşâi sau le faci vânt ele stăteau bine merci acolo unde s-au pus. E greu de explicat ce e aşa enervant in asta din moment ce nu muşcă, dar credeţi-mă te scoteau din sărite. Chiar am auzit un copil exasperat de ele, deci cu siguranţă nu a fost o impresie subiectivă.

Spre seară am mai facut o excursie la Cascada Şuşara.

Când ne-am întors încet spre casă am savurat pâlpâitul licuricilor prin întunericul ce a început să se lase. A fost primadată in viaţa mea când am văzut licirici, şi mi-a fost atât de dragă lumina emanată de ei prin pădure că nu aş mai fi plecat. Din păcate nu am reuşit să ii surprind în poze dar imi vor rămâne garantat ca o imagine vie in memorie pentru mult timp.

În ultima zi am mai parcurs câţiva kilometrii, de data asta chiar pe Cheile Nerei, dar din păcate nu am ajuns foarte departe, căci pe la amiază trebuia să ne intoarcem deja. Era Duminică şi drumul până acasă era înca lung. Dar ne-am facut poftă de zona asta şi cu siguranţă vom reveni pentru a vedea mai mult.