In ziua de marti am hotarat si noi sa fructificam timpul liber dintre targuri si sa vizitam Castelul Peleş. Ziua a inceput destul de prost, eram obosita si stresata, asa sunt eu tot timpul inaintea unui targ. Am tot incercat sa ma relaxez, dar nu prea am reusit. Dupa o tura de agitatie si plans din partea mea ne-am hotarat totusi sa plecam la drum. Drumul a inceput destul de ok pana am iesit din Brasov si am dat de niste serpentine de toata frumusetea. Marius conducea relaxat cu o viteza pe care eu o consideram muuult prea mare asa ca incordata si stresata cred ca am transpirat in 60 de km cat tot drumul de la Arad la Brasov, am reusit sa il stresez si pe Marius cu "mai incet, mai inceeeet" -ul meu, si nu vreau sa mai pomenesc ca m-am coborat din masina cu o oarecare durere la piciorul drept, de cat am tot incarcat sa apas pedala de frana :P.
In Sinaia am parcat undeva destul de jos aproape de semnul care indica directia spre Peles, asa că , dupa ce am tras aer adânc în piept, am început să urcăm liniştiţi pe jos prin padure. Iniţial am urcat cuminţi pe drumul pentru maşini, dar era cam circulat, aşa că am hotarât să o luam de-a curmezisul direct prin pădure pe unde urca un drum mic dar pietruit. Urcăm noi aşa incet, drumul pare tot mai vechi si părăsit pe cum urcăm, se despică în doua şi ambele cararui arta de parca nu ar mai fi călcat cineva pe acolo de mult timp. Ne tot gandim daca e bine să urcăm, să continuăm , dar deja am mers destul de mult încat să ne fie lene sa ne mai intoarcem, asa ca o luam orbeste mai departe.
Peisajul a fost mirific,o padure verde, o poteca veche impanzita cu muschi si frunze uscate, ciupercuţe pe marginea drumului, copaci bătrâni,dar drumul incepe sa fie tot mai mic si serpuieste in jurul muntelui de parca s-ar termina fara nici o avertizare. Pe poteca buruienile sunt tot mai mari si mai dese si plimbarea ne e ingreunata de urzici si plante cataratoare care si-au intins tentaculele peste tot, de parca ar astepta cu nesat sa te impiedici de ele.
Si la un moment dat, cand am crezut ca am ajuns intr-un punct in care nu mai putem innainta, vedem o lumina , un luminis, am iesit din padure si am vazut o pajiste minunata cu iarba cosita, si direct in fata noastra a fost Pelesul.
Ne apropiem de el si vedem un lant gros pe care scria trecera interzisa , ne uiutam unul la altul, dam din umeri si trecem , ca tabla era de fapt pusa pentru cei din curtea Pelesului, nu pentru noi. Nu am trecut bine ca vine un gardian tinerel la noi si ne ia la rost: " De unde veniti? " "din padure" "de sus sau de jos" "de jos" "ar trebui sa va trimit acuma inapoi sa urcati pe unde trebuie" pff na asta da surpriza, am inceput sa ii explicam ca noi de fapt am venit pe un drum pietruit si nu era nici un semn ca nu ar fi voie sa urcam pe acolo. Pana la urma ne-a lasat in pace si ne-a zis ca isi face si el meseria. Am scapat cu bine si ne-am bucurat , ca am crezut ca am scapat de vreo taxa de intrare la cum s-a agitat paznicul, da am vazut dupa ca nici vorba de asa ceva, am dat numa de unul ce si-a luat munca putin prea in serios. Bineinteles ca am ajuns prea tarziu pentru a vizita interiorul palatului, dar si curtea a fost frumoasa tare.
Ne-am invartit ceva vreme si ne-am hotarat sa coboram, de data asta pe drumul cel bun. Aici pe toti stalpii afise cu " ATENTIE LA URSI" , " Nu lasati mancare prin padure URSI " etc. Un usor sentiment de usurare m-a apucat cand m-am gandit ca nu ne-am intalnit totusi prin padure cu vreunul. Am mers noi o bucata de drum, nu foarte mult, si am dat de un miros nemaipomenit de alune glazurate. Atat mi-a trebuit, sa simt mirosul, si perpelita am fost. Asa ca la prima ocazie ne-am abatut de la drum , am trecut un pod si am cautat pe la casutele de lemn ce erau insirate alune glazurate. Din pacate nu era nici urma de aluna pe la astia. Am tot mers si tot mai putine casute erau, si toti erau pe pas de plecare si isi strangeau deja marfa. Hmm, dejamagita m-am hotarat ca ar trebui sa cautam masina. Dar evident ca nu vroiam sa ne intoarcem (uf ce putori suntem) ca am mers deja atata, si era pacat sa fi mers degeaba.
Deci urmeaza cel mai simplu si mai logic lucru pe care il puteam face, coboram din nou de pe drumul civilizat si o luam pe un fel de poteca candva pavata si dusa intre timp de viitura. Era mult nisip ce ne intra in sandale, in dreapta padurea si in stanga o apa curgatoare destul de nervoasa si cu maluri abrupte incat sa nu te incumeti sa o treci pe jos. Hmm, incep sa imi amintesc de afisele cu ursi, iha, si incep sa il intreb pe Marius ce e de facut daca te intalnesti cu ursii. Nu stiu ce exact mi-a zis, ceva ca fug mai repede decat mine si se si catara a dracului de bine, oricum ideea e ca nu m-a lamurit cu nimic si nici mai sigura nu m-am simtit. Asa ca, pentru linistea mea sufleteasca am luat un blovan in mana, pentru orice eventualitate, ca nu poate sa strice. Metoda cu pietre e destul de buna cand te plimbi noaptea prin oras si se iau cainii de tine, dar am impresia ca totusi nu ar fi impresionat un urs in toata firea. Neimportant pentru mine, eu m-am simtit de vreo zece ori mai tare cu pietricica mea in mana si mi-am continuat viteaza drumul. Am ajuns sa gasim o vegetatie parca rupta din filme de genul "Jurasic Park" cu frunze uriase. Pe cand am inceput sa fiu tot mai ingrijorata ca nu o sa mai gasim un pod( trebuia sa ajungem cu siguranta pe partea cealalta a raului) vedem o fata ce coboara inaintea noastra. E un semn bun totusi , putea fi si un urs. Am mai mers putin , am gasit un pod , am trecut podul, si am ajuns in parcarea unui Restaurant, parcare in care am lasat noi masina la umbra. Pff ce usurare, ne-am orientat totusi bine si am ajuns fara a face cunostinta cu nici un urs din afisele de pe copaci :D.
Cam asta ar fi peripetia noastra prin padurea din jurul Pelesului. Nu e nici Jules Vernes, nici Creanga dar ne-a facut se ne simtim si noi ca niste mici aventurieri care au mai evadat putin din cotidian. Sper ca nu v-am plictisit.
.jpg)
.jpg)
