Continuăm cu relaxarea pe plajă

După peripeţiile de prin Kotor am simţit nevoia de odihnă, aşa că am petrecut mai tot timul pe plaja mică şi idilică din Petrovac. După vreo două zile însă am început să fim tot mai iritaţi şi să ne certăm din nimicuri. Marius avea mereu impresia că nu stăm destul la plajă şi că ne irosim timpul scurt şi preţios pe care îl mai aveam aici, iar eu aveam impresia că stăm prea mult la plajă şi nu mai facem nimic altceva. Am stat şi am analizat scurt de unde a apărut iritaţia asta şi am ajuns la concluzia că principala cauză e înghesuiala de pe plajă. Cum am avut ghinionul să ne aflăm în plin sezon şi să nu ne permitem răsfăţul de a sta pe şezlonguri a trebuit să ne găsim câte un loc pe micile porţiuni de plajă libere. Aici înghesuiala întrecea orice mi-am putut imagina, era o luptă acerbă pe fiecare peticel de plajă. Dimineaţa când mergeam la plajă ne gaseam cu greu un loc în care sa ne întindem rogojinile, apoi era un adevărat efort să găseşti o ieşire la apă prin labirintul de culoare înguste de doar o palmă dintre cearceafurile înghesuite pe pietriş. Şi dacă la apă mai înaintam cumva, căci era distanţa scurtă, parcă iesirea spre casă, pe la amiază, era şi mai dificilă, iar traseul era definit de întoarceri, îmbârligături, întortocheală şi împiediceli care au stors din noi toată energia.

Bun, odată definită cauza nemulţumirilor nu ne-a mai rămas decât să o eliminăm şi să ne aventurăm în căutarea unei alte plaje mai liniştite.

La mare, cu soare, pe vapoare, dezamagiti si rataciti

Cum spuneam, am ajuns la mare, iubita mea mare. Am savurat valurile, mirosul, apa sărată, pietrişul ce fugea de sub picoare, plajele stâncoase şi pădurile de pini din jur. Am respirat adânc, ne-am odihnit, nici măcar nu am scos aparatul din geantă. Am vrut să simt, să încadrez fiecare moment în inimă şi nu să mă concetrez pe a face poze, poate cunoaşteţi senzaţia. Am înotat în apa adâncă, în care nu am ajuns cu picioarele până jos, am luptat cu panica de a nu avea nisipul sub picoare în cazul când obosesc sau îmi intră apă pe nas. Da recunosc, nu prea ştiu să înot, dar de asta tot nu mă las, iar marea e minunata exact de aceea, pentru că te ajută şi dacă nu eşti prea priceput. Acum e ciudat, că nici să zic că nu ştiu înota nu e tocmai corect, că de scufundat nu ma scufund chiar ca un bolovan, ştiu să mă ţin la suprafaţă şi să înaintez cumva, dar aşa mai freestyle, necoordonat corespunzător şi de aceea şi obosesc destul de repede, aşa că totuşi nu pot zice nici că aş şti înota. Dar oricât de neîndemânatică aş părea, şi oricât de repede aş obosi eu tot iubesc să mă bălăcesc în mare şi nu să stau la pârjolit pe mal.

ziua 3 - cu dor de mare şi vise împlinite

Am uitat să vă povestesc că în prima noapte am visat cum îmi iau zborul de pe podul Tarei. Aşa că am hotărât să nu plec de aici până nu mă dau cu tiroliana aia ce mă bântuia.

Era duminică şi am hotărât să o luăm la drum cât mai devreme pentru a ajunge în timp util la mare. Ne-am strâns cortul şi am pornit la drum înapoi către canion. A durat un pic până s-au mobilizat organizatorii căci era totuşi cam dimineaţă pentru astfel de activităţi. În timp ce am aşteptat, curiozitatea de a încerca experienţa asta a crescut şi în Marius, a ezitat el la început, dar parcă nu a vrut să se lase la mine, cel puţin aşa mi s-a părut. Aşadar până ce oamenii au pregătit liniile pentru folosire noi am fost deja doi care vroiam să le folosim, şi ca urmare ne-am dat amândoi în paralel. Eu am fost încântată şi m-aş mai fi dat de câteva ori iar Marius nu dădea semne că i-ar părea rău hotărârea luată.

Din păcate toate se termină, aşa şi timpul petrecut aici, dar consolarea plecării a fost promisiunea de a vedea marea la sfarşitul zilei deşi până acolo am mai avut încă un traseu lung şi extrem de frumos.