ziua 3 - cu dor de mare şi vise împlinite

Am uitat să vă povestesc că în prima noapte am visat cum îmi iau zborul de pe podul Tarei. Aşa că am hotărât să nu plec de aici până nu mă dau cu tiroliana aia ce mă bântuia.

Era duminică şi am hotărât să o luăm la drum cât mai devreme pentru a ajunge în timp util la mare. Ne-am strâns cortul şi am pornit la drum înapoi către canion. A durat un pic până s-au mobilizat organizatorii căci era totuşi cam dimineaţă pentru astfel de activităţi. În timp ce am aşteptat, curiozitatea de a încerca experienţa asta a crescut şi în Marius, a ezitat el la început, dar parcă nu a vrut să se lase la mine, cel puţin aşa mi s-a părut. Aşadar până ce oamenii au pregătit liniile pentru folosire noi am fost deja doi care vroiam să le folosim, şi ca urmare ne-am dat amândoi în paralel. Eu am fost încântată şi m-aş mai fi dat de câteva ori iar Marius nu dădea semne că i-ar părea rău hotărârea luată.

Din păcate toate se termină, aşa şi timpul petrecut aici, dar consolarea plecării a fost promisiunea de a vedea marea la sfarşitul zilei deşi până acolo am mai avut încă un traseu lung şi extrem de frumos.
Căutând de acasă cel mai frumos traseu pe google maps am hotărât să nu luam drumul cel mai scurt ci să o lungim pe la Pluzine, ceea ce s-a dovedit o hotărâre excelentă. Practic am traversat tot Parcul Naţional Durmitor de-a latul cu maşina.

Drumul a fost îngust, iar când au venit maşini pe contrasen trebuia să coborâm de pe asfalt, dar asfaltul era nou şi fără gropi iar peisajul e de neuitat, deci a meritat fără doar şi poate.

Ne-am oprit de multe ori pentru a savura peisajul şi pentru a face poze. Parcă nu se mai termina splendoare de culmi şi stânci, după fiecare serpentină se deschidea o privelişte şi mai frumoasă, şi mai sălbatică, şi mai pură. A fost ca un vis şi doar la gandul acelui drum mă scufund într-o dulce melancolie şi oftez uşor. Parcul astă natural chiar m-a făcut să pot spune că îndrăgesc şi muntele, muntele pur. Nu pădurile şi cascadele şi cheile, căci alea sunt uşor de iubit, dar muntele în sine, roca goală, culmea înaltă, stânca şi dimensiunea ei imensă care te înconjoară şi te face să te simţi mic şi pierdut şi totusi în deplină uniune cu tine şi tot ce iţi cuprinde privirea.

După ce am trecut de splendoarea munţilor am gasit un locşor umbros la marginea drumului în care am savurat conservele ieftine duse de acasă. Cred că nu există mâncare mai bună decât cea mâncată în aer liber la umbra unei pădurice. Ne-a picat aşa de bine că am luptat din greu cu somnul ce ne-a pândit la finalul mesei. Dar gândul la cântecul mării ne-a ridicat totuşi până la urmă şi ne-am continuat drumul

 Înainte de  ieşirea de pe drumuleţul acesta îngust pe drumul european, care urma să ne ducă până pe coastă, am dat de cel mai frumos turcoaz pe care l-am văzut până acum. Nici nu ştiu dacă îl pot numi turcoaz, era mai degrabă un verde-albastrui unic şi greu de uitat. Cred că culoarea acestui lac ar trebui să primească un nume, căci în cuvinte nu prea reuşesc să o descriu, aşa că acea culoare ar trebui să poarte propriul nume pentru a înlătura orice neînţelgere.

Ultima porţiune din drumul acesta îngust a şerpuit incredibil de frumos prin munte, cu zeci de tuneluri brute, nefinisate, săpate în stâncă parcă în grabă şi lăsate neterminate. Sălbăticia asta, nestăpânită îndeajuns de om, i-a dat un aspect şi mai frumos drumului ce se întindea pe nenumărate nivele începând de sub picioarele noastre până în vale tăind acolo o linie dreaptă prin culoarea fără nume a lacului Pivsko Jezero.

Am continuat de aici pe drumuri largi, uşor de condus dar mai puţin spectaculoase. Am ajuns la lacul Skadar şi l-am tecut fară oprire. Era frumos dar marea mă chema, şi faptul că mai aveam doar vreo 30 de km până la destinaţie îmi umplea sufletul cu nerăbdare, deşi era greu de crezut parcă, căci în faţa noastră nu se vedea altceva decât munţi, munţi verzi, bogaţi şi mulţi, aliniaţi ca străjeri hotărâţi în a ne opri din încercarea noastră de a ajunge la mare. Am înaintat prin măruntaiele munţilor (adică un tunel cu plată, dar asta nu sună la fel de aventuros, aşa că prefer metafora cu măruntaiele, sper că nu e exagerată) iar după scurt timp am văzut în depărtare o sclipire aurie printre onduirile munţilor, verzi-albăstrui datorită distanţei . Primadata nu am înţeles ce e aurul acela orbitor din zare dar apoi, apropriindu-ne, mi-am dat seama că e marea, care ne întâmpina cu zâmbetul soarelui de deasupra ei reflectat înzecit. In momentul acela inima mi s-a umplut de bucurie şi cu greu mi-am stăpânit lacrimile de bucurie; marea; ah cât dor aveam în suflet, abia acum mi-am dat seama. Copleşită de emoţii nu m-am simţit în stare să fac poze, oricum nu exista poză care să surprindă o stare de spirit atât de puternică, pentru asta sunt făcute amintirile.