18 mar. 2015

Italia ziua 5 - Pitigliano, Sorano și Saturnia


După încă o noapte dormită buştean, ne-am trezit dimineaţă, înconjuraţi de un peisaj şi o atmosfera rustică de deal şi am savurat aerul proaspăt al dimineţii. Înante de a porni din nou la drum am hotărât că avem nevoie de o noapte în plus ca să putem savura cu adevărat zona, şi decizia asta cred că a fost cea mai bună idee din concediul ăsta. Noaptea aceasta în plus ne-a adus ceva mai multă relaxare şi ne-a permis să savurăm mai mult exursia de azi.


 
Primul pe listă a fost Pitigliano, oraş de munte construit din piatră, al cărui poze m-au fascinat de când le-am văzut prima oară pe computer şi care a fost inclus repede în lista "must see"-urilor. Am fost cam dezamăgită că nu am reuşit să vedem oraşul seara trecută cu luminile aprinse, căci aşa era planul de acasă, dar cum GPS-ul şi-a făcut planurile fără noi a rămas să îl vedem la lumina zilei.

La fel ca San Gimignano şi Monteriggioni oraşul e construit doar din piatră, dar, faţă de celelalte, e ridicat în continuarea unui perete de stâncă ceea ce îi dă un aspect impunător de cetate de necucerit. Amintirea lui se amestecă puternic cu cea al oraşului Sorano pe care l-am vizitat imediat după aşa că nu aş putea zice care mi-a plăcut mai mult dar ştiu că cetăţile astea de piatră au fost cred că preferatele mele din tot concediul.

Străduţele înguste, ghivecele de flori în fiecare cotlon cât de mic, abundenţa de vegetaţie unde, în mod normal, nu te găndeai că vei găsi pic de verdeaţă, maşiniile minuscule, uşile mărunte şi tot aerul asta de oraş uitat de lume m-au fascinat la maxim şi m-au inspirat enorm. Cred că aici am reuşit să fac cele mai reuşite poze căci am avut de unde alege motivele pentru pozat.

A fost o zi ceva mai caldă decât cele de până acum şi timpul a trecut molcom pe lângă noi. Aerul de munte nu reausea să ne răcorească destul pe la miezul zilei aşa că am hotărât să ne retragem şi să ne potolim foamea într-un restaurant recomadat de cei de la vila unde ne cazasem. Am gustat o friptură de mistreț cu un sos excelent după care mi-am lins degetele şi la care mă mai gândesc şi acum salivând.

Cu forţe proaspete am vizitat şi târgul artizanal din Sorano care părea cam pe final şi din păcate arată cam trist şi neanimat. Şi aici se vedeau încă urmele sărbătorii ce se terminase cu câteva zile în urmă dar care îmi erau prilej bun de a face poze, căci steguleţele suspendate deasupra străzilor dădeau culoare şi puneau accentele perfecte pe zidurile de piatră.


Singurul motiv de a părăsi aceste oraşe minunate era următorul punct de pe listă care era în acelaş timp şi unul dintre cele mai importante pentru mine: Saturnia.


Cascada de la Saturnia e o varianta mai mică şi mai puţin renumită a bazinelor din Pamukkale, Turcia. Eu când le-am descoperit pe net am fost foarte încântată, şi nerăbdarea cu care am pornit să le văd era maximă. Citisem eu ceva de o clădire şi de faptul că accesul e gratuit şi că unii oameni se scaldă mai în josul răului şi că mai e şi un complex balnear prin apropiere dar informaţia nu era printată şi se amesteca de-a valma prin capul meu. Eu am fost convinsă că nu va fi greu de găsit aşa că la intrarea în localitate l-am pus pe Marius să întrebe un localnic de băi iar el i-a zis: "voi la cascadă vreţi să mergeţi !" Marius, habar nu avea ce vrem dar a afirmat, şi am fost direcţionaţi spre cascadă.

Am găsit destul de uşor parcarea mare de lângă răul termal, ne-am luat slipii şi am coborât la vale. Ne-am bălăcit şi am savurat apă călduţă din rău, dar eu nu asta am vrut, eu căutăm bazinele în trepte, formaţiunile spectaculoase din calacar cu apă albastră şi nu doar râul asta pricăjit cu apă călâie. Aşa că, cu nerăbdare, l-am ridicat pe Marius din relaxarea lui şi hai să căutăm cascada. Ne-am urcat în maşină şi am mers în susul râului, am găsit acolo doar complexul balnear şi o parcare cu plată. Am parcat pe un drum lăturalnic şi am mers pe jos căutând cu disperare terasarea râului. Ne-am învârtit ca bezmeticii în jurul complexului, am ajuns prin terenul lor de golf, ne-am întors, am urcat iar în maşină, am pornit din nou la drum, ne-am trezit că nu mai e nici urmă de râu pe unde o luasem aşa că ne întoarcem iar. Marius începe să creadă că locul nu există şi îmi zice că probabil terasele nu sunt aşa mari cum mi s-a părut mie din poze ci sunt doar pieterele aşezate de oameni pe râu pentru a le fi mai uşor de stat, așa cum era şi unde am fost noi mai devreme.

Pe mine mă ia cu plânsul, ne-am învârtit deja de vreo ora ca disperaţii şi nu le găsim. Mai găsim câţiva localnici bălăcindu-se în râu şi insist să mai întrebe Marius pe unde sunt terasele, dar el e deja sătul şi se încăpăţînează să nu mai întrebe nicicum, e probabil convins că totul e în capul meu şi că nu mai avem ce căuta. Aşa că, nervoasă, mă pun eu să îi întreb pe engleză, cu mâni şi picioare şi aflu că totuşi cascada e acolo unde am fost noi de ne-am scăldat dar ei insistă să stăm aici că e apă mai bună, mai curată etc.. Eh apă curată, la ce îmi trebuie mie apă curată ? Eu nu am bătut atâta drum pentru apă curată, şi nu am stat toată ziua cu gândul la apă curată, eu vreau terasele spectaculoase din poze, aşa că ne întoarcem de unde am pornit.
Ajunşi din nou în parcarea prăfuită de pe malul râului mă grăbesc să caut încă odată terasele. Între timp nu mai e nici lume pe rău să îi pot întreba căci deja e destul de târziu şi doar noi mai căutăm ca zăpăciţii o cascadă de a cărei existenţa Marius se îndoieşte profund. Încerc acum să urc prin râu căci sunt convinsă că trebuie să fie aproape, dar mă împotmolesc într-o porţiune cu apă ceva mai adâncă şi roci alunecoase şi nici nu reuşesc să văd în susul răului căci o coteşte cumva la stânga ascunzându-şi albia şi tot ce se află acolo. Datorită rocilor şi al adâncimei crescute am senzaţia tot mai apăsătoare că acolo trebuie să fie cascada, şi mă apucă disperarea văzând că nu reuşesc să ajung.

 
Ies iar din apă să caut o potecă pe mal dar dau de un perete abrupt, de netrecut. Dintr-un cort de pe marginea râului iese cineva care îmi face semn că trebuie să ocolesc. Sunt zăpăcită şi nu mai gândesc limpede, mă simt înciudată şi îmi vine să mă dau cu fundul de pământ, deja simt că mi-a scos peri albi căutarea asta disperată iar Marius e doar sătul şi iritat de disperarea mea. Ne întoarcem pe jos până în parcare şi ieşim pe intrarea principală unde vedem un drum pentru pietoni printr-un fel de terasă a unui fel de birt, şi ni se ia un val de pe ochi. Noi aici trebuia să venim direct, doar că prin agitaţie cu parcatul şi înghesuiala ce era prima dată când am venit nu am observat că se circulă pe jos aici. Trecem de vegetaţia ce ne închidea vederea şi în sfârşit dăm cu ochii de cascadă. Ce uşurare , ce bucurie, şi probabil uimire din partea lui Marius că, totuşi, nu era doar imaginaţia mea şi terasele se prezentau liniștite în toată splendoarea lor în faţă noastră.

Ne-am grăbit să ne băgăm şi noi la înmuiat căci soarele era deja destul de jos şi doar nu ne-am agitat atât ca să vedem cascada şi să plecăm. Am savurat din plin bazinele naturale şi apă albastră iar datorită temperaturei plăcute a apei simţeam că nu aş mai pleca deloc. Până la urmă cred că am avut noroc că nu am ajuns mai repede căci, deşi parcarea era acum mult mai goală, în bazie se bălăcea încă destul de multă lume, aşa că nu ştiu sigur dacă ar fi fost la fel de plăcut să ne înghesuim acu' vreo două ore cu puhoiul care între timp s-a rărit simţitor socotind după mașinile din parcare.

După ce ne-am săturat de stat în apă şi ni s-au încreţit degetele destul am mai adunat câteva pietricele de calcar rotunjit de pe fundul bazinului, am făcut câteva poze pe fugă şi am plecat înapoi la cabana cu panoramă la care ne-am prelungit şederea. Nici nu vreau să mă gândesc cum am fi ratat noi cascada de la Saturnia dacă nu prelungeam şederea, deci clar că noaptea în plus luată aici a fost cea mai bună decizie de până acum.

Reflectând ulterior la toată harababura cu cascada ne-am distrat copios la cât de tăntălăi am fost. Ne-am parcat într-o parcare imensă cu zeci şi zeci de maşini şi nu ne-am dat seama că la fiecare maşină tre să fie măcar un om/doi, iar pe râu dacă am văzut 10 - 15 oameni, dar cumva nici prin cap nu ne-a trecut că lipsesc restul oamenilor aferenţi maşinilor respective. Eh, când eşti în concediu parcă nici mintea nu funcţionează la parametrii normali, iar intuitiv se pare că nu suntem setaţi să căutăm mase de oameni, nici când ele ar indica clar prezenţa unui centru de interes comun. Dar uite aşa învaţă omul cu fiecare zăpăceala câte ceva în plus iar în concediul asta principala învăţătură a fost să ne uităm pe viitor şi după masa de turişti pe care tot încercăm să o evităm, căci câteodată ei ştiu mai bine decât noi unde vrem să ajungem.

5 comentarii:

  1. ITI MULTUMESC MULT. Sunt in Elmo, la 10 km de Pitigliano si ma intrebam ce sa fac in urmatoarele 2 zile, cat am nevoie sa-mi incarc bateriile ...deabia am ajuns si sunt obosit ,dupa drum.inca nu am avut timp sa-l descos pe proprietar, asa ca tu ai fost salvarea mea

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca a fost de folos postare mea.
    Concediu placut !!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Tocmai am aflat ca vineri incepe nu stiu ce sarbatoare in Sorano, asa ca sunt norocos !

    RăspundețiȘtergere

AddThis