Am pornit sâmbătă dimineaţa în plimbarea noastra spre Muntenegru. Pe la ieşirea din Belgrad ne-am rătăcit puţin şi am ajuns să ne mâncăm prânzul intr-o pădurice mai poluată decât orice loc vizitat până acum de mine. Nu credeam să gasesc un loc cu atâtea gunoaie, şi nu doar pe marginea drumului ci aruncate până adânc în pădure, fără raţiune, fără să îi pese nimanui de cum arată covorul pădurii pavat cu plastice de tot felul, cauciucuri, fierătănii, toate murdare, infecte si respingatoare. Am gasit totuşi un colţ din care nu se vedea parcă aşa tare mizeria, ne-am mâncat astfel sandwitch-ul şi ne-am continuat drumul în viteză.
După ce am intrat în Macedonia primul lucru care m-a uimit a fost o cariera de piatră, sau aşa părea, între timp m-am documentat şi am aflat că e de fapt exploatare de cărbune. Oricum impresionantă a fost dimensiunea exploatării care a depaşit orice mi-aş fi putut imagina. Am mai vazut cariere dar alea par de jucărie faţă de aceasta. Era imensă, şi când spun imens mă refer la dimensiunile unui munte întreg. Noi am coborât pe drumul principal iar şantierul acesta se întindea de deasupra noastră, din vârful muntelui până in vale, unde pe o suprafaţă cât al unei localităţi nu vedeai decât piatră gri şi nişte utilaje ce păreau furnici dar a căror mişcare nici nu o sesizam datorită distanţei mari. Arăta ca şi cum cineva ar vinde muntele pe bucăţi, măcinate, mărunţite şi transformate in pulbere înainte, pentru a uşura transportul. Cam trist şi uluitor în acelaşi timp.
Dar peisajul sinistru a fost dat repede uitării căci au urmat munţi frumoşi, sălbatici şi serpentine cât cuprinde. Am ajuns astfel la Podul peste Tara - Đurđevića. Aici apa cristalină ne-a întâmpinat cu nuanţe magnifice de turcoaz. Aşa cum Grecia rămâne pentru mine ţara în care am văzut albastrul adevarat pentru prima oara, la fel pot spune şi de concediul ăsta că abia acum ştiu ce înseamnă cuvântul turcoaz cu adevărat. Tot drumul ne-am învârtit în jurul unor râuri săpate în munti calcaroşi şi dacă pe Cheile Nerei am învăţat că apa împreună cu calcarul dau nuante magnifice de turcoaz, aici s-a amplificat totul la o scară mult mai mare.
Când am ajuns noi la pod vremea părea să se strice.
În departare fulgerele răzleţe ne ameninţau cu ploaie şi vântul de pe pod ne îngreuna misiunea de a face poze. De pe malul celălat vedeam oameni care se dădeau cu tiroliana peste canion, dar vântul puternic mă descuraja. Marius s-a uitat neîncrezator şi mi-a zis că sunt libera să imi încerc norocul, dar că el preferă podul sub picoare. Am ezitat, m-am uitat cu jint la curajoşi şi am plecat.
Ne-am căutat un loc de camping în Ivan Do, aproape de intrarea în Parcul National Durmitor, am început să ne facem în grabă cortul, ca nu cumva să ne prindă ploaia cu cortul nefăcut. Am reuşit, iar vremea părea deja mai domolită, se pare că a plouat altundeva. Cum nu era încă aşa târziu am facut o plimbare până la Lacul Negru, am admirat peisajul în amurg şi ne-am întors la cort.
Dar peisajul sinistru a fost dat repede uitării căci au urmat munţi frumoşi, sălbatici şi serpentine cât cuprinde. Am ajuns astfel la Podul peste Tara - Đurđevića. Aici apa cristalină ne-a întâmpinat cu nuanţe magnifice de turcoaz. Aşa cum Grecia rămâne pentru mine ţara în care am văzut albastrul adevarat pentru prima oara, la fel pot spune şi de concediul ăsta că abia acum ştiu ce înseamnă cuvântul turcoaz cu adevărat. Tot drumul ne-am învârtit în jurul unor râuri săpate în munti calcaroşi şi dacă pe Cheile Nerei am învăţat că apa împreună cu calcarul dau nuante magnifice de turcoaz, aici s-a amplificat totul la o scară mult mai mare.
Când am ajuns noi la pod vremea părea să se strice.
În departare fulgerele răzleţe ne ameninţau cu ploaie şi vântul de pe pod ne îngreuna misiunea de a face poze. De pe malul celălat vedeam oameni care se dădeau cu tiroliana peste canion, dar vântul puternic mă descuraja. Marius s-a uitat neîncrezator şi mi-a zis că sunt libera să imi încerc norocul, dar că el preferă podul sub picoare. Am ezitat, m-am uitat cu jint la curajoşi şi am plecat.
Ne-am căutat un loc de camping în Ivan Do, aproape de intrarea în Parcul National Durmitor, am început să ne facem în grabă cortul, ca nu cumva să ne prindă ploaia cu cortul nefăcut. Am reuşit, iar vremea părea deja mai domolită, se pare că a plouat altundeva. Cum nu era încă aşa târziu am facut o plimbare până la Lacul Negru, am admirat peisajul în amurg şi ne-am întors la cort.
Aici, în loc să ne bucurăm de confortul patului proaspăt făcut ne-am trezit cu salteaua spartă. După aşa drum lung şi atâta oboseala doar asta ne mai lipsea. Am tras aşadar un plâns din ăla crâncen de supărare şi ciudă, ca un copil mic căruia i se ia ceva de care s-a bucurat tare cu 5 minute înainte, şi infrântă m-am trântit pe salteaua dezumflată. Am adormit cu greu căci repede mi-am simţit fundul amorţit lipit de izopren şi umerii infipţi dureros în pământ. Nu a fost o noapte tocmai odihnitoare dar am dormit altădată şi mai rău, căci oboseala e de ajutor în cazuri din astea. Am sperat la ziua de mâine şi la un petec de biciclete pe care am plănuit să îl cumpărăm din Supermarket.
... va urma ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu