Savurând primăvara pe bicilete - Tura Tauț-Minișu de Sus-Vașoaia-Minișel-Tauț

Primăvara de anul ăsta a început în forţă, cu călduri de vară şi weekend-uri cu exesiv de mult soare, iar eu nu am putut decât să o las mai moale cu lucrul şi să mă apuc de savurat vremea bună.

Am evadat cu bicicletele cât am putut de des şi aşteptăm cu nerăbdare ca temperaturile să crească şi pe timp de noapte, ca să ne luăm şi cortul cu noi şi să petrecem şi mai mult timp în natură, cu foc de tabăra seara, şi tot tacâmul!

Până una alta am ales să ne plimbăm în ture scurte şi relaxante. Marius a găsit un traseu ce părea interesant şi nu necesita prea mult timp aşa că am zis că o luăm pe o cale bătută şi sigur nu vom da greş.

Am pornit într-o duminică pe la 10.00 din Arad şi speram să ajungem repede la Tauț, dar drumul era destul de rău aşa că nu cred că am pornit pe traseu înainte de ora 12.00. Oricum nu ne-a speriat asta prea mult, căci tura se anunţa una uşoară de 4-5 ore, şi chiar şi cu pauze excesive de pozat nu ar fi trebuit să ne facem griji, aşa că am pornit voioşi la drum.

Drumul până la Minișu de Sus l-am mai bătut pe biciclete acum vreo 2-3 ani, dar acum mi s-a părut mult mai scurt şi mai uşor. Drept e că acum ştiu şi eu să schimb în vitezele inferioare la urcare, ceea ce influenţează semnificativ percepţia asupra gradului de dificultate al unui drum.

La capătul satului noi ne-am împotmolit ultima dată, deoarece am dat peste o turmă de oi şi am avut impresia că nu mai e drum mai departe ci doar o pajişte. Acum am îndrăznit să continuăm drumul, dar am reuşit să ne împleticim de vreo două ori căci din ceva motiv eram ba în dreapta traseului ba în stânga, şi nu am înţeles nicicum dacă suntem noi prea blegi să citim o harta sau ceva nu e indexat bine la coordonatele GPS din zona. După ce am găsit totuşi traseul ne-am lămurit, drumul vechi era acum acoperit de pârâu, care probabil îşi schimbase între timp cursul. 

La ieşirea din cătun, după ce am traversat pârâul, am dat de căsuţa asta mică şi dărăpănată, numai bună de pozat. Ne-am aşezat deci la umbră şi am făcut prima pauză de pozat. Mi-am luat timp pe îndelete, am experimentat puţin şi cu obiectivul macro, şi am încercat să nu mă urzic prea tare în timp ce toată atenţia era focusată prin vizorul obiectivului.

După zeci de poze şi ușoare semne de nerăbdare la Marius ne-am continuat drumul. O bucată scurtă am mers tot drept cu pădurea în dreapta şi pârâul în stânga, la ceva distanţă de noi, apoi am început să urcăm. Urcuşul era destul de abrupt şi eu l-am pus pe Marius să mai verifice încă odată ruta pe telefon, ceva îmi părea suspect. Ne uităm noi şi se pare că nu suntem bine, cumva ne îndepărtăm de traseu, dar din nou avem impresia că nu poate fi decât drumul ăsta, căci altul nu am văzut şi ca urmare stăruim cu încăpăţânare şi împingem bicicletele pe deal în sus, prin pădurea luminoasă.

Mă cam enervează urcuşurile de genul ăsta dar mă consolează peisajul cu pârăiaş şi o mică prăpastie în stânga şi pădurea primăvăratecă cu fel de fel de mirosuri de jur împrejur. Mai urcăm o bucată şi iar verificăm traseul, acum e sigur, nu suntem deloc bine, se pare că traversăm dealurile şi tăiem traseul de-a curmezișul undeva pe la jumătate. Dar după atâta urcuş nu prea ne vine să ne întoarcem, Marius e convins că e singurul drum, iar eu, după ce m-am lăsat convinsă atâta timp să mergem pe aici îmi pierd întrutotul motivaţia de a încerca o întoarcere, aşa că hotărâm să să ne înfigem pe traseu de pe partea cealată a dealurilor, că doar tot le-om trece noi cumva.

Peisajul de pe vârfurile dealurilor, pe care ne aflăm acum, e pitoresc din cale afară. Iarba scurtă de un verde crud predomină, pe ici colo mai e câte un copac singuratic, bătut de vânt şi crescut într-o ureche de la apăsarea continuă a curenţilor. Încercăm să pedalăm dar iarba deasă ne ţine de roţi de parcă nu ar vrea să ne lase să ne grăbim deloc, aşa că mai mergem o bucată de drum la pas, savurând peisajul. Mai urcăm un pic şi ajungem să vedem în depărtare barajul de la Tauț. De aici, de sus, pare o baltă mică şi tulbure, iar dealurile de jur împrejur, cu păduri sau păşuni, par toate pictate în linişte. Doar vântul bate cu putere, păcălindu-ne că nu ne-ar arde soarele deloc. Marius stă întins în iarba scurtă eu pozez împrejurimile, gândacii şi ierburile vânturate de pe creastă asta de deal. 

Pozez eu ce pozez şi pe când vreau să închid aparatul şi să îmi pun capacul pe obiectiv mă trezesc că nu îl mai am. Mă uit în jur, mă caut prin buzunare, mă caut prin ghiozdan, mă mai uit odată în jur - ia-l de unde nu-i. E clar ori l-am uitat în buzunar şi l-am pierdut pe drum ori a rămas la căsuţa părăsită unde am pozat de zori gângănii. Stăm să analizăm situaţia, fără nici un chef de întoarcere punem în balanţă variantele. Hotărâm să ne continuăm drumul şi după ce ajungem la barajul de la Tauț să mai urcăm odată până la Minișul de sus, dacă tot nu era greu traseul, că să urcăm încă odată până aici nu ne surâde deloc. Dar cum de multe ori planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg așa şi noi ne trezim după nici 10 minute de pedalat că iar nu mai vedem nici o urmă de potecă. Acum deja sunt demoralizată de-a dreptul, să trecem  încă vreo două dealuri de-a curmezişul prin coclauri şi să ratăm probabil coborârea fabuloasă de care am citit nu mai sună deloc tentant. Pedeasupra mai e şi capacul pierdut, şi deşi mi-am propus să nu fac caz parcă tot mă roade tăcut. Cu toate semnele evidente şi natură potrivnică stabilim că tot mai bine ne întoarcem, măcar până unde cred că am uitat capacul şi mai vedem apoi ce facem mai departe.

Mă cuprinde un sentiment de dezamăgire şi vină că am ruinat toată excursia şi după o coborâre mă ia cu ameţeli şi o senzaţie de rău. Ne odihnim şi observ că o mare parte din pozele făcute prin pădure sunt arse, că mi-a sărit rotiţă pe manual, simt că e o zi ce nu ţine deloc cu mine. Coborâm destul de repede ruta ce ne-a luat poate chiar o ora la urcat, iar când ajungem la poalele dealului vedem şi bifurcaţia unde am ratat noi traseul prestabilit şi am urcat ca hipnotizaţi de drumul forestier ce şerpuia pe deal.

Ajunşi înapoi la căsuţa părăsită mă uit în iarbă călcată de mine şi văd din prima capacul pierdut. Mi-au trecut şi răul şi proastă dispoziţie ca măturate. Şi dacă tot am văzut pe unde ar fi drumul bun ne-am hotărât să ne mai încercam încă odată norocul.

A urmat un drum frumos, cu pârâul când pe dreapta, când pe stânga, şi traversări multiple ale acestuia. Ne-am oprit la margine de drum pe malul pârăiaşului şi am înfulecat cu poftă câte o mini pizza luată la pachet, iar pe când să plecăm ghici ce surpriză ne mai aşteaptă? Am făcut pană! Ziua de azi chiar ne e potrivnică, dar măcar dispoziţia mea e mai bună şi parcă totul e mai senin când vezi lucrurile pozitiv.

Bineînţeles că a urmat şi o parte mai grea, că nu ai cum să dai de"cea mai făină coborâre prin pădure" fără să urci oleacă. Dar după urcuşul nostru pe coclauri, ăsta parcă nici nu e aşa rău. Oh, stai că mai urmează o parte şi mai abruptă şi mai mocirloasă! Ok, asta e mai nasoală dar hai să nu ne amintim de ea, că parcă nu a fost chiar aşa lungă. Cel puţin aşa vreau eu să îmi amintesc, că am de gând să mai fac traseul cel puţin odată anul asta :)

După ce am terminat cu greul a urmat un fel de platou cu iarbă scurtă pe care am putut pedala, aşa că am reuşit să ne mai tragem sufletul. Am dat apoi de nişte poteci înguste ce se desfăşurau paralel pe un versant al dealului de care trebuia să trecem. Peisajul era mirific, jos jos de tot se vedea o turmă de oi şi o stana, tot dealul era tăiat de poteci înguste ce îi dădeau un aer de terasare iar pe alocuri creşteau pomi fructiferi înfloriţi ce ne îmbătau cu mirosul lor. Am înaintat încet, mai pe bicicletă, mai pe lângă, iar dintr-odată, ca fulgerul, ne-a sărit în faţă o vulpe ce gonea la deal în jos. A fost aşa rapidă că aproape nu am reuşit să desluşim ce era, doar coada mare şi stufoasă a dat-o de gol. Apoi am trecut printr-un cătun, era aşezat pe vârful dealurilor acestora şi era predominat de case din chirpici aparate de câini. Cănilor nu le-au plăcut biciletele noastre dar nu au fost exagerat de agresivi aşa că am trecut la pas pe lângă ei fără să îi pierdem din ochi. Paza bună trece primejdia rea.

Am dat într-un final şi de drumul asfaltat mult aşteptat. Drumul ăsta e de vis, nu am întâlnit nici o maşină aproape tot traseul, doar în Văsoaia am întâlnit vre-o două sau trei maşini, şi alea au trecut când ne-am odihnit noi pe marginea drumului. Aici, după ce mi-am tras sufletul, am pornit în exploararea caselor părăsite ce mă aşteptau cu uşile larg deschise. Am găsit un fost cămin cultural foarte fotogenic, cu geamul spart şi invadat de mure. Genul ăsta de ruine îmi fac mereu inima să îmi bată mai puternic. Sper să revin pentru un fotoshooting mai lung, căci pozele astea, făcute pe fugă, parcă nu arată la adevărată valoare, potenţialul locului.

Cu greu m-am desprins de locurile astea, doar la chemarea lui Marius, care nu doar se cam plictisea dar şi vedea că soarele e tot mai palid, iar noi eram abia la jumătatea drumului, şi chiar dacă urma să coborâm în mare parte, tot mai aveam de parcurs vreo 15 km fără să ştim în ce stare se află drumul din pădure, pe care urma să îl parcurgem. 

După câteva poticneli pe la intersescțiile cu poteci ce o luau spre dreapta, am dat în sfârşit de drumul preaslăvit în articolul citit, şi nu am fost deloc dezamăgiţi, căci s-a înălţat la nivelul laudelor primite. E un drum larg, forestier, dar cât se poate de neted, un fel de "autostradă" pentru biciclete iar coborârea e când mai lînă când mai abruptă, aşa că e pe toate gusturile cum ar veni. Noi am mai prins porţiuni mai deterioarte sau cu băltoace pe alocuri, dar au fost puţine, aşa că am reuşit să coboram destul de bine, dar chiar şi aşa a durat ceva, căci sunt câţiva kilometrii de parcurs. Soarele era deja apus şi răcoarea din pădure se simţea, odată cu viteză, tot mai intens. Ştiam noi că e încă Aprilie şi în teorie ne trebuie haine cu mânecă lungă, dar cum erau peste 25 de grade când am pornit la drum, bineînţeles că am lăsat bluzele în maşină, că tură noastră era programată să ţină 5-6 ore maxim.

Am trecut de timpul estimat şi răcoarea ce ne lovea din faţă ne-a mai încetinit în coborârea nebună. La partea asta mai trebuie să lucrăm, şi să ne luăm haine corespunzătoare cu noi, căci nu prea ne ies planurile niciodată cum ne imaginăm noi.

După ce am ieşit din pădure am trecut prin satul Minișel, care e foarte asemănător că şi configuraţie cu Minișu de Sus, dar e ceva mai mare. Ambele sătuțe au un farmec deosebit, se răsfiră cu câte un rand de case de o parte şi de alta a unui pârâu, sunt înconjurate de o vegetație deasă, acoperite de o liniştite minunată şi miroseau îmbătător a liliac, a oi şi a drum de pământ ducându-mă cu gândul înapoi în timp, în copilăria petrecută prin colţul ăsta de lume.

Chiar şi de aici am mai avut ceva de pedalat, deşi am avut impresia că nu mai e mult până la maşină, efortul depus toată ziua s-a simţit între timp şi drumul se lungea parcă tot mai tare. A mai urmat o porţiune de asfalt. Seara se lasa deja tot mai repede peste noi şi asfaltul se întuneca tot mai tare prin pădure. În faţă mea a sărit o căprioară, eu am încetinit şi m-am trezit şi cu a două sărind, la distanţă foarte mică, de-a curmezişul peste şosea.

Pe la ora 21.00 am ajuns şi noi în sfârşit la maşină. Eram obosiţi de-a binelea, şi nici să mâncăm nu am fost în stare după efortul depus, căci pe final am tras de noi că să ajungem totuşi astăzi înapoi la Arad, căci era duminică şi ziua de luni e întodeauna una în care ne trezim greu chiar şi când ne culcăm mai devreme.

Tuara noastră scurtă de relaxare s-a transformat până la urmă într-una lungă şi plină de peripeţii dar aş repetă-o oricând fără să stau pe gânduri.