Workshop de restaure mobila

Sunt ruptă de oboseală și nu îmi vine să cred la ce probă de pictat viteză m-am înhămat. Eu am pornit la drum cu gândul că voi participa la un curs, în care, eventual, vor fi câteva exemple practice şi m-am trezit într-un maraton nebun de trei zile în care nu am apucat nici să mănânc, decât pe fugă. Dar haideţi să o luăm cu începutul şi să vedem ce s-a întâmplat.

La vernisajul expoziţiei de stampe japoneze văd un afiş de la Citizenit în care e trecut un workshop de restaurare mobilă. Îmi sclipesc ochii şi o conving şi pe Alina destul de uşor să mergem să vedem ce o fi de el. Mă bucur să aud că şi Moni e interesată şi mă gândesc că dacă nu o fi mare brânză de workshop măcar avem ocazia să ne mai întâlnim şi noi. 

Săptămâna mea a început liniştită, cu o zi liberă, aşa că, teoretic, sunt pregătită de workshop. Mă trezesc marţi că am o zi destul de plină la lucru, şi trebuie să stau peste program. Ca urmare nu reuşesc să ajung pe ora 18.00 ca să prind tot ce se vorbește, dar mă strecor pe undeva şi ascult dicuția despre smirghelit, decapant şi îndepărtarea termică a vopselelor de pe mobila veche. Se mai discută câte ceva despre carii şi conservarea mobilierului, dar din păcate la cum m-am grăbit să ajung nu am reuşit să îmi iau un caiet să îmi notez substanţele în cauză. 

Alina, deşi stă la doar câţiva metri de fabrică, reuşeşte să întârzie şi mai mult decât mine, iar Moni s-a zăpăcit în date şi mi-a zis că nu promite că ajunge de azi. Până mă duc şi eu să îmi lipesc numele pe piept pare se că am pierdut ceva, căci deodată aud că trebuie să îşi aleagă fiecare un partener şi un obiect din cele expuse. Ochesc un scaun drăguţ, dar până mă hotărăsc eu cineva l-a şi şutit aşa că pun mâna pe un sertar cu două mânere şi aştept cu nerăbdare să vină Alina. 

Ea ajunge chiar după ce ni s-a spus să ne alegem un finisaj, pe care dorim să îl aplicăm piesei de mobilă aleasă. Ne tot uităm noi la toate efectele frumoase de crăpare, rugină şi alte patine interesante dar parcă uşa aceea cu flori pictate ne zâmbește. Mai dăm o tură să vedem ce finisaj să alegem şi tot la uşa pictată ne întoarcem. Alina se îngrozeşte puţin la gândul de a picta dar florile alea pictate tot îi fac cu ochiul. Eu, încrezătoare şi inconştienţă, pun mâna hotărât pe uşa pictată şi ne pecetluiesc soarta pentru următoarele trei zile.

Începem încet să smirghelim faţa lăcuită într-un maro plictisitor. De sub vopseaua inexpresivă încep să apară straturi de foste vopsele în nunanțe de negru-gri-albăstrui iar mai de desubt ies la iveala baiţuri de un portocaliu obraznic. Praful ce îl ridicăm miroase puternic, aproape parfumat şi am într-una senzaţia că lucrăm cu lemn de cedru sau altă esenţă exotică, deşi e posibil să fie doar baiţul folosit cu zeci de ani în urmă cel care miroase atât de aromat.

După ce am smirghelit până ne-am săturat, am reuşit să scoatem o patina foarte interesantă peste care am hotărât să desenăm ceva. Nu era clar nici ce şi nici în ce gamă cromatică dar era stabilit că trebuie pictat. Alina tot mai încerca să o dea înapoi cum că ea nu ştie picta, dar cu mine nu a avut sorţi de izbândă, odată ce am stabilit ceva rămâne doar să veden cum să ajungem la capăt, restul nu se negociază.

În etapă asta ni se adresează un specialist de la firma Lomilux A, care a sponsorizat workshop-ul cu vopsele și lacuri, şi ne întreabă ce vrem să facem cu sertarul. Îi explic că vrem să îl pictăm şi ne recomandă o substanţă transparenţă pe bază de apă ca şi grund. Ne asigură că nu se va vedea nimic după uscare, aşa că ne apucăm de dat cu încredere cu aşa numitul grund transparent. Cam atât am reuşit să facem în prima zi.

Mai merg la Alina la un ceai şi mă apuc frenetic să schiţez cam ce am putea desena pe sertar. E o schiţa mică şi stângace dar, începe să prindă contur, ceea ce până acum era doar o idee vagă.  Alina îmi tot spune că se simte ca un pește pe uscat şi că ea la cusut se pricepe nu la pictat, aşa că îi propun să coasem sertarul ca să se simtă şi ea în largul ei şi să aducă o notă personală desenului meu. Reuşesc să o entuziasmez instant cu gândul ăsta şi mai palnuim doar cum am putea pune în practică ideea îndrăzneaţă.

E deja noaptea târziu când ajung acasă aşa că pregătesc repede lucrurile pe a două zi şi mă trântesc obosită în pat. Dar, oricât de obosită sunt, mintea mea nu reușește să se potolească şi se tot frământă la cum să integrez cusuturile în desen, ce motive să aleg ca frunzele şi florile să nu pară demodate, etc.. Bine, nici paharul de Cola băut la Alina nu e tocmai de ajutor acum, dar puteam să mă gândesc la asta înainte de a-l bea. Nu are rost să mă chinui aşa şi hotărăsc să mă apuc de schiţa la dimensiunea reală a sertarului. Până pe la două şi ceva am reuşit să termin desenul destul de mulţumitor încât să mă pot culcă liniştită și epuizată. 

Bineînţeles că nici ziua a două nu se arată mai înduplecătoare la serviciu şi, ca urmare, iar nu reuşesc să ajung pe ora 18.00. Am reuşit în schimb să decupez desenul şi să îl transform într-un fel de şablon, şi asta în max. 20 de minute. Nu suport să întârzii, dar nu prea am de ales şi încerc să fac ce pot din situaţie. Am ajuns cam în mopmentul în care discursul organizatorilor zice ceva de genul: "atle întrebări mai aveţi?" Deci e de bine cum ar veni, nu prea îmi rămâne decât să mă apuc de treabă, că în mare cam ştiu ce am de făcut şi oricum eu sunt genul care învaţă cel mai bine din mers, pe încercate.

Mă pun aşadar să folosesc şablonul pentru ca desenul să iasă cât de cât simetric, şi să nu pierd ore în şir desenând şi ştergând. De aici încolo pornim maratonul de restaurare. Avem la dispoziţie două după-amiezi să terminăm de colorat desenul, de lăcuit, de găurit şi cusut lemnul. La cum ne-am mişcat până acum situaţia nu e roză.

Am făcut câteva teste cu burghiul printr-un lemn de proba şi, ori burghiul nu era ascuţit, ori lemnul buclucaş, dar randamentul nostru nu era cel dorit iar Alina e tot mai neîncrezătoare în ideea cusutului pe lemn. Între timp ni se alătură şi Moni şi mai vine cu idei de implementat cusutul pe sertar. Ea are deja ceva experienţă similară, căci a mai cusut în lut şi o încurajează pe Alina că e totuşi realizabil ce ne-am propus.

Până seara, cu şase mâini harnice, reuşim să terminăm o culoare de pe frunze şi una de pe flori. Ne-a încetinit destul de mult grundul alunecos la care ne-a îndemnat specialistul ieri, şi pe care am regretat din plin că l-am aplicat. Acrilicele mele nu se împrietenesc nicicum cu grundul şi nu reuşim să dăm un strat care să acopere la prima mâna, aşa că înaintăm îngrozitor de încet. Sperăm din tot sufletul că pe mâine să prindem viteză sau nu prea ştim cum vom termina la timp.

Seară o petrecem din nou la Alina, căci e seară de Fotbal şi băieţii insistă să se uite împreună la meci. Cam obosită, mă supun deciziei majorităţii, şi aştept cu nerăbdare patul meu de acasă. Când să plecăm într-un final spre casă, ieşim pe altă poartă decât de obicei şi nici nu apuc să fac un pas că mă trezesc îndoită de mijloc. Aud un sunet de plastic care cade pe jos, mă sprijin cu mâna de asfalt şi, buimacă, încerc să înţeleg ce se întâmplă. Mă doare cumplit piciorul drept şi am reuşit cumva să nu mă prăvălesc, dar tot mă uit mirată şi confuză. Se pare că un geniu de arhitect a trântit nişte stâlpi negrii din fier, de aprox 40 cm direct în dreptul uşii de ieşire din curtea blocului în care stă Alina. Măiculiţă ce ţi-l-am mai înjurat în gândul meu şi pe el şi pe cine a pus în aplicare proiectul grandios. Nu mai puteam de nervi, de durere, de oboseală, de epuizare, aşa că, ajunsă la maşină, i-am dat pe un plâns din ăla sănătos de copil, cu sughite şi hohote și tras de aer adânc in piept. Mi-a picat nespus de bine şi am simţit că mă liniştesc şi parcă nici durerea nu mai era aşa tare pe când am terminat cu bocitul.

Ultima zi eram sigură că voi ajunge la timp, căci arareori am stat trei zile consecutiv peste program, dar se pare că nicicum nu mi s-a arătat să dau dovada de punctualitate la evenimentul ăsta. Azi am avut şi mai mult de lucru şi nu am mai apucat nici măcar să mănânc înainte de a porni spre Teba. M-am bucurat însă de vremea bună, care speram să țină cât mai mult ca noi sa putem picta în curte.

Avansăm tot încet, dar parcă ceva mai bine decât ieri. Eu am descoperit cum pot să aplic culoarea în aşa fel încât să nu fiu nevoită să revin cu al doilea strat şi mi s-a părut că până şi Alina a început să se împrietenească cu pensula şi să picteze mai cu încredere.

În jurul meu s-a plimbat lumea ce participa la workshop, cred că am şi vorbit câte ceva cu cine mă mai întreba ce culori folosesc, dar prea multe nu îmi amintesc. Eram concentrată la pictat cum nu am mai fost de mult, iar proba asta de pictat viteză mi-a solicitat toată atenţia. Vremea s-a stricat şi noi am intrat înăuntru, unde lumina era slabă  şi concentrarea tot mai mare. Cineva ni s-a alăturat la un moment dat la pictat. Chiar și cu opt mâini ne-am dat seama că nu ne mai rămâne timp să dăm şi găuri pentru cusuturile Alinei, dar desenul începuse să capete contur şi arată tot mai bine.

Organizatorii ne convoacă pe toţi la o mică şedinţa şi ne cer atenţia. Eu stau aplecată asupra sertarului şi le sugerez să se strângă în jurul nostru că noi avem încă mult de muncă, aşa că nu ne putem opri dacă vrem să terminăm totuşi ceea ce am început. Urmează câteva vorbe de mulţumire şi aplauze, noi desenăm frenetic mai departe. E clar că ceilalţi au terminat sau sunt pe terminate, la noi încă e de pictat nu glumă. O fi avut Alina dreptate, nu trebuia să ne înhămăm la nebunia asta.

După încă vreo ora terminăm, în sfârşit, şi noi cu pictatul în acrilice. Mai trebuie doar să aşteptăm să se usuce şi apoi să îi dăm un strat de lac de protecţie. Din păcate e deja târziu în noapte şi ideea cu cusutul a fost abandonată din motive evidente - lipsa timpului.

Mi-a părut destul de rău că nu am reuşit să îi dăm nota finală cu ac şi aţă, dar pentru timpul scurt în care ne-am încadrat sunt destul de mulţumită de rezultat, căci la un moment dat fiecare dintre noi (și toți organizatorii) s-a îndoit serios că vom reuşi să terminăm la timp, dar se pare că împreună putem reuşi mult mai multe decât ne-am imaginat.