M-a cam luat valul şi nu cred că am fos conştientă în ce mă bag, dar am planificat şi executat anul trecut un roadtrip prin mai tot Peloponezul. Şi nu vă imaginaţi că am luat avionul până la Athena şi am închiriat apoi vre-o masină, nu, noi am plecat de acasă cu maşina noastră, că, cine nu ştie din timp când primeşte concediu nu prea are cum să îşi cumpere bilete de avion la un preţ rezonabil, aşa că am ales varianta "hardcore" de condus de la început până la capăt.
Prima zi am început direct cu belele. Marius şi-a ras barba seara dinainte de plecare, şi s-a trezit că acum pare părul mult prea lung, aşa că sâmbătă, dis-de-dimineaţă, căutam o frizerie ce să fie deschisă înainte de ora 9.00. Spre surprinderea mea, cam la a treia încercare, am avut succes şi până pe la 9 am şi pornit la drum. Ziua am petrecut-o mai toată pe drum, la fel ca cea de-a doua şi bineînțeles și ultimele două. Am ajuns după aproximativ 10-11 ore de condus şi ne-am bucurat enorm de piscina hotelului, care ne-a mai oferit puţină relaxare înainte de culcare.
A două zi urma să mai parcurgem încă vreo 500 şi ceva de kilometri pe lângă cei 800 făcuţi ieri. De condus a condus Marius, sub pretextul că eu conduc mai încet şi nu mai ajungem în veci. Orele multe petrecute la volan s-au făcut simţite cu puţin timp înainte să ajungem la Mego Spileo, şi pe ultimii zeci de kilometri şoferul meu viteaz s-a înecat ca țiganul la mal şi nu am mai putut să străbată ultimele serpentine. Ne-am oprit aşadar într-un loc de parcare cu multă umbră, un mic izvor cu apă rece, o banca ruptă şi un zid jos dar lat care se putea folosi perfect pe post de bancă. Marius l-a transformat rapid în pat şi s-a întins "puţin" ca să îşi mai "odihnească ochii". Eu m-am pus să citesc, şi am avansat bininișor până când mi-am dat seama că nu am pe cine trezi, căci al meu doarme dus şi nu da semne să se clintească. S-a trezit singur, după mai bine de o ora, fără să se plângă că l-ar fi durut ceva, deşi zidul era făcut din pietroaie cam ascuțite ce sigur ar fi înfipt pe oricine in coaste, dar se pare că oboseală e cel mai bun aşternut.
Vioi şi odihnit a pornit mai cu spor pe ultima porţiune de drum. Am ajuns la Mega Spileo pe la apus de soare. Ne-am învârtit un pic să vedem mănăstirea, nu am găsit peştera şi am plecat mai departe, căci numai noi mai eram prin zonă şi părea că s-a cam închis programul cu publicul la ora aceea din zi. Peisajul a fost foarte frumos dar mănăstirea, din câte am văzut noi, nu m-a prea impresionat prea tare.
Ziua următoare am aşteptat-o cu nerăbdare, urma să ne plimbam cu mocăniţa din Kalavrita până în Diakopto, să venim înapoi pe jos, jumătate de drum, pe lângă calea ferată şi să urcăm din nou pe mocăniţa din Zahlorou. Totul a fost planificat în detaliu, timpul estimat în funcţie de ce spuneau alţii pe tripadvisor, distanţele calculate în fucntie de viteză medie de deplasare, etc. Aşa că am pornit la drum de dimineaţă plini de voie bună şi fără să ştiu că voi face câteva greşeli fatale în această zi pe care nu o vom uita prea uşor.
Greşeala numărul unu a început în momentul când conductorul mocăniţei mi-a cerut biletele de tren iar eu i-am arată doar biletul dus, şi nu şi cel de retur. Deşi el m-a întrebat dacă biletul e doar in colo, eu nu am considerat că are rost să îi explic că am un alt bilet retur de pe la jumătatea drumului, că mi se părea o informaţie inutilă şi cum nu prea sunt genul care să stau de vorba cu străinii am dat aprobator din cap la întrebarea lui care, pe atunci, nu înţelegeam că ascunde mai multe substraturi.
Am parcurs drumul cu trenuleţul climatizat şi nu m-am stresat prea mult să fac poze, căci ştiam că voi avea suficient timp pentru asta când ne întoarcem la pas. Am ajuns aşadar în Diakopto şi dintr-un motiv mie nedesluşit am avut impresia că avem timp suficient pentru a vizită puţin oraşul. Urmează inevitabil greşeală numărul doi, şi noi în loc să pornim direct pe drum înapoi facem o buclă spre mare, că dorul de mare mă împinge spre plajă. Îmi dau însă seama la timp că pierdem prea multă vreme aşa şi după aproximativ 15 minute propun să abandonăm ideea de a vedea mare şi să o luăm încet pe drumul nostru, căci avem un tren de prins. Ne mai cumpărăm o îngheţată şi două sticluţe de apă rece şi pornim la drum.
Nu mi-a veit să cred căt de îmbătător mirosea totul pe cum înaintam. Mă așteptam la mirosuri de ulei de motor ars, de smoală sau alte substanțe ce dau mirosul tipic de căi ferate pe la noi, dar aici totul era altfel, era aromat, mirosea a pini, a cimbru, a rosmarin și alte ierburi aromate ce nu le puteam identifica, era o nebunie olfactivă pe care o inhalam cu nesaț.
Fiind vorba de plimbare prin nişte chei noi ne aşteptam la răcoare şi ne-am pregătit mai degrabă să ne fie frig decât să murim de cald. Probabil asta o pot consideră greşeală nr. 3. Deşi citisem că ne va trebui pălărie, parcă tot nu mă aşteptăm la căldurile astea ameţitoare prin nişte chei. Marius a suferit enorm din cauza căldurii şi cred că m-a cam înjurat tot drumul de aproximativ 15 km. Peisajul a fost foarte frumos şi eu, mai rezistenţă la căldură, l-am putut savura cât de cât. Marius în schimb fugea doar de la un colț de umbră la altul şi mă lasă mereu în urmă, fără să se uite înapoi.
Pe lângă căldura asta nesuferită drumul pe care trebuia să mergem noi începea să urce, şi asta a fost a patra greşeală, căci, cei care scriau că l-au parcurs pe jos, l-au făcut în sens invers şi nu au menţionat nicăieri că e o oarecare diferenţa de nivel. De urcat am mai urcat noi, dar nu pe călduri din astea şi pe linii de tren, căci nici potecă nu am avut norocul să fie tot drumul, aşa că porţiunile în care trebuia călcat de pe o traversa pe altă începeau să mi se pară criminale. Primele două ore de mers încă eram optimistă şi pozam tot ce prindeam, până am început să îmi dau seama că noi nu stăm bine deloc cu timpul alocat şi am început să mărim pasul pe cât am putut. Pauzele pentru poze le-am rărit şi plăcerea călătoriei a început să se transforme într-un calvar de urcat pe un drum potrivnic la temperaturi infernale.
Jos, în depărtare, auzeam răul năvălind în tropote la vale, dar răcoarea mult sperată nu ajungea până la noi, şi căldura ne seca de puteri. Apa din sticle era deja pe terminate când, deodată, înaintea unui tunel îl văd pe Marius în depărtare că începe să se dezbrace şi dispare printre bolovani în stânga şinelor de tren. Îmi ia ceva până să ajung şi eu să îl găsesc bălăcinduse într-o cascadă cu apă înspumată. Cobor şi eu să mă răcoresc iar apă rece ca gheaţa îmi dă fiori. Mă sperie gândul că Marius s-a băgat aşa încins direct cu capul sub apă şi încerc să îl conving să iasă, dar nu am cu cine, până nu s-a răcorit de-a binelea nu vrea să iasă nici în ruptul capului. Spre uşurarea mea nu a păţit nimic. Eu încep să beau ca sparta apa calcaroasă fără să îmi pese de grijile lui că poate nu e potabilă. Şi după ce beau vre-un litru umplem şi sticuluțele, că altă apă mai potabilă de atât nu mai avem. Dacă răcoreala asta nu ar fi fost apogeul zilei de azi probabil aş fi considerat-o o altă greşeală, dar aşa nu pot să o numesc decât o pauză binemeritată.
Am pornit cu forţe proaspete şi plini de speranţa la drum. A mai urmat o porţiune de urcuş, câteva zone unde am fi putut coborâ şi lenevi pe marginea răului, dacă am fi avut ceva mai mult timp, şi în sfârşit şi o zonă mai umbroasă, pe care am savurat-o. Dar chiar şi aşa căldura ne chinuia cam tare. După încă vreo ora iar am rămas fără apă şi ne clăteam gură cu câţiva stropi de apă pentru a economisi cât puteam. Ajungem într-o mică staţie de tren în care nu oprea trenul şi îl văd pe Marius cum zice că a găsit apă, văd o ţeavă de robinet şi plină de entuziasm arunc repede apă blociorită de pe fundul sticluţei îndreptându-mă bucuroasă spre robinet. Greşeala numărul cât? Ah nu mai contează, nu e ultima. Ajung cu sticlă goală întinsă spre Marius şi văd că pe ţeavă curge un lichid maro-ruginiu ce sigur nu e potabil. Aşteptăm în speranţa că se va limpezi dar ne dăm seama că nu e cazul să ne facem speranţe. Plec cu coada între piciore mai departe şi mă consolez că nu mai e mult de mers. Marius mă urăste probabil din tot sufletul pentru peripeţia asta, dar încă nu ştie că mă va urî şi mai mult până mai încolo.
Ne mai chinuim şi ne tot uităm cu graoză la ceas, mai sunt 15 minute până trebuie să plece trenul din staţia în care trebuie să ajungem noi. La fiecare şerpuire a caii ferate avem impresia că după următoarea curbă trebuie să vedem staţia de tren, şi de fiecare dată ne dezumflăm şi sperăm din nou când vedem o curbă nouă. Auzim în depărtare trenul, grăbim pasul, nici după curba asta nu e nici urmă de vreo gară, ne apucă groaza și mai rău. Trenul vine şi trece liniştit pe lângă noi. Mai sunt câteva minute până trebuie să plece din gară, noi o luăm la fugă, şi suntem convinşi că acum chiar că e gara după următoarea cotitură de drum. Marius a prins bine distanţă, şi e primul dezamăgit că mai avem de mers. Gonim cât putem, ni se pare că nu mai se termină porţiunea asta de drum cu speranţe şi dezamăgiri la fiecare minut. Ajungem în gară cu un minut înaite de ora la care trebuia să pornească trenul, dar gara e GOALĂ.
Ne uităm năuciţi la ceas, ne-am încadrat în timp, şi totuşi nu ne-a fost de folos. Când a trecut trecut trenul pe lângă noi m-a bătut gândul să îi fac semne, dar greşeala finală a fost că nu m-am agitat, în speranţa că sigur îl ajungem până la ora care era trecută pe bilet. Eh de data asta norocul meu nativ m-a cam părăsit şi am rămas să îndur privirile tăioase ale lui Marius care în momentul ăsta cred că şi-ar dori să mă strângă de gât. Încep să fac legătură între toate greşelile făcute pe parcurs şi îmi dau seama că dacă era doar cu una mai puţin se putea probabil evita nenorocirea asta, dar acum e prea târziu.
Ne-am trezit epuizaţi după o goană nebună că mai avem de urcat încă vreo 13 - 15 km şi nu mai avem timpul necesar, căci mai avem azi de parcurs şi cam 150 de km până la următoarea cazare. Suntem fiii ploii!! Trec la alt plan de atac: ieşim la şosea şi stăm la stop, căci sub nici o formă nu am de gând să mai ţin ritmul ăsta de goană la deal în sus pe traverse de tren. Încerc să mă orinetez şi să îmi dau seama pe unde e afurisitul de drum. Ne rătăcim un pic şi ajungem pe o potecă pietruită, ne întoarcem, Marius nici nu mai vorbeşte cu mine. Găsesc un drum mai principal, asfaltat care urcă în direcţia bună aş zice, dar după câte greşeli am făcut azi prefer să mai întreb, aşa că prima maşină care vine din spatele nostru e abordată de mine cu mâinile fluturnâd a disperare. Se opreşte şoferul, deschide geamul şi îl întreb dacă încolo e drumul spre Kalavrita, îmi confirmă, îl întreb dacă merg şi ei în colo, zice că da şi în disperarea mea îl întreb repede dacă ne duce şi pe noi în colo. Asta, luat prin surprindere, răspunde cu da şi la ultima întrebare, probabil mai degrabă din inerție decât din dorința de a face pe taxiul pentru noi, dar te mai uiți. Marius se cam jenează, îşi ia tricoul pe el, şi urcăm în maşina nouă, climatizată. Vorbim câte un pic cu binefăcătorii noştrii, mai mult sau mai puţin voluntari, dar nu prea cred că aveau ei chef de autostopişti. Acu cât l-o fi certat gacică-sa pe şofer după ce ne-a lăsat pe noi în Kalavrita nu pot să zic, ştiu numai că nu au vrut să accepte să îi scoatem la o îngheţat sau la un suc, deci clar nu le-am fost simpatici aşa transpiraţi şi vai de capul nostru căpușindu-le maşina. Marius îmi tot zice cât de prost s-a simţit dar până la urmă ne distrăm copios la ideea că ăştia sigur nu vor mai opri prea curând să dea indicaţii de drum unor necunoscuţi pe marginea şoselei.
Abia acum, când ne-am pus pe o bancă, ne dăm seama cât de obosiţi, nemâncaţi, însetaţi, cu alte cuvinte cât de rupţi suntem. Am stat aici destul de mult până să reuşim să ne mobilizăm către un loc în care să găsim ceva de înfulecat. Nu cred că are rost să spun că aici am mâncat cei mai buni frigărui din lume, acum retrospectiv tind să cred că nu frigăruii erau cei responsabili de asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu