Pe când ne arpoiem de autostrada ce trebuia să ne ducă la destinaţie, Marius insistă să o ocolim. Încerc să îi explic că nu prea avem cum, că ea taie drumul nostru fix de-a curmezişul şi, singurul drum pe care îl văd pe harta detaliată a Peloponezului, pare pare să fie unul neasfalat, şi nici ăla nu e sigur că trece pe sub sau peste autostradă. El, căpos, insistă să schimb setările din GPS şi să încercăm totuşi. Nu mai am nervi să îl contrazic, şi fiind doar o distanţă relativ mică până la punctul de răscruce îl las să se lămurească cu ochii lui, că nu ai cum să convigi un "Toma necredinciosul" că ştii citi o harta şi că GPS-ul nu ştie să facă asta mai bine decât tine.
Soarele era pe apuse şi noi trecem pe lângă o capela/biserica ciudăţică, parcă construită din resturi de foste clădiri. Arhitectură mă duce cu gândul la biserica de la Densuş şi mă pun să o pozez în treacăt. Suntem obosiţi şi nu prea mai am chef nici de poze, dar arhitectura e prea interesantă şi lumina parcă prea invită la pozat aşadar cobor repde, desculţă şi fac câteva poze pe fugă.
Mai mergem câţiva kilometri până la drumul buclucaş desenat cu linie minusculă, albă pe hartă şi
se adevereşte, e un drum neasfaltat, pe care ar trebui să înaintăm probabil încă vreo 20-30 km pentru a afla dacă trece sau nu pe sub autostradă, aşa că ajungem tot la vorba mea, ne întoarcem şi urcăm cuminţi pe autostradă. Ocolişul nu a fost chiar degeaba, eu am apucat să mai fac odată câteva poze bisericii ciudate iar Marius a fost convins că drumul ales e varianta cea mai bună de a ajunge la Argos.
Ajunşi în Argos ne-am cazat, ne-am certat din fleacuri, pe fondul oboselii acumulate pe parcursul zilei, am ieşit la o plimbare prin tumultul nocturn al oraşului, nea-m împăcat şi ne-am încurajat reciproc că ziua de mâine va fi mai lejeră. Am mai savurat o îngheţată înainte să ne îndreptăm frânţi spre paturile de hotel.
Ziua următoare ne-am propus să ne relaxăm şi să luăm totul cu încetul, ceea ce era o reacţie firească la ziua de ieri. Am început cu o vizită la Micene, cu vizitat de sit arheologic, muzeu, catacombă, tot tacâmul. Căldură era şi aici destul de mare dar acum am avut apă la discreţie, ne-am răsfăţat cu o granită, şi fiind dimineaţă, parcă aerul era totuşi încă respirabil. Eu am adorat locul, să văd poarta miceniană şi masca lui Agamemnon din cărţile de istorie din generală mi s-a părut incredibil, şi parcă mi s-a făcut dor să recitesc Legendele Olimpului.
Pe când soarele devenea tot mai nesuferit ne-am luat şi noi tălpăşiţa şi am continuat aventurile cu vizita Nafplionului. De dată asta chiar am fost turişti, dar turişti din aia leneşi şi molcomi. A fost prima data când nu am mai gonit să vedem cât mai multe puncte de atracţie turistică, am rătăcit pe străzi fără să mă agit unde ne aflăm pe harta, şi am savurat efectiv atmosfera oraşului liniştit într-un ritm în care nu credeam că se poate vizita un oraş. Am văzut şi aşa destule, am luat o barcă şi am ieşit până la Bourtzi iar spre seară am urcat până la fortăreața Akronafplia. În schimb, am dat pass la urcuşul până la castelul Palamidi, de unde sunt sigură că am fi avut o privelişte minunată, dar puterile nu ne-au mai ţinut să facem efortul ăsta, aşa că am mâncat îngheţată, frozen yoghurt, iar îngheţată, ne-am oprit la o cafenea cu leagăn pe post de scaun şi muzică fix pe gustul nostru, am mai căscat ochii pe la magazinele de suveniruri, am mai mâncat un frozen yoghurt, şi cam aşa a trecut toată ziua.
A fost o experienţă nouă pentru mine, şi, deşi mă rodea să urc şi la Palamidi parcă nu mi-a părut rău că, de data asta, ne-am relaxat mai mult decât ne-am agitat să vedem cât mai multe.
Ah, bineînțeles că fără mici peripeții nu se putea nici azi, așa că, la un moment dat, pe când am coborât de la fortăreață, Marius se trezește ca ar gusta din cactușii de pe marginea drumului. Eu îl avertizez ca m-am înțepat rau de tot in 2011 când am văzut pentru prima dată fructe de cactus pe viu, și tot insist ca e nasoală treaba cu țepii, dar el face pe viteazul și se apucă de desfăcut un fruct de cactus. Mai și zice că nu îl împunge deloc, așa ca vin și eu entuziasmată să gust din fructul greu de abordat. Ne agităm, dar fructul ăsta nu e bun, o fi prea copt, sau nu destul, cine știe. Între timp însă Marius începe să simtă că ceva nu e în regulă cu degetele lui și când privește mai atent vede că toți țepii fini ca niște firicele de păr s-au transferat de pe cactus pe degetele lui. Bineînțeles că eu sunt de vină de asta, ba că l-am agitat, ba că nu l-am avertizat destul, iar acum se uită nedumerit și nu știe cum să scape de năpasta asta. S-a chinuit sigur jumătate de oră, dacă nu mai mult, până să îmi amintesc că am o pensetă la mine, ceea ce a fost o binecuvântare, căci fără ea nu știu cât timp i-ar fi luat să scape de toate firișoarele de țepi nesuferiți care bineînțeles nu au ieșit la spălat.
Ziua ce urma aveam în plan să părăsim țărmul și să explorăm centrul Peloponezului vizitând Mystras iar spre seară să ajungem în Monemvasia, din nou la mare. Drumul nostru ducea prin Sparta, şi cum renumele oraşului e destul de mare Marius insistă să îl vizităm. Eu am văzut că nu prea ai ce vizita, căci tot ce a rămas din "renumita Spartă" sunt doar câteva ruine nespectaculoase, dar dacă e democraţie ce să-i faci, mai facem şi cum vrea celălalt nu doar cum îmi place mie.
Oraşul şi ruinele sunt nespectaculoase cum mă aşteptăm, iar căldură asta de mijloc de august ne cam moleşeşte. Cum e și miezul zilei, ne dăm seama că nu are rost să ne pornim acum la escaladat munţi, aşa că hotărâm să mai pierdem vremea măcar vreo două ore înainte să pornim spre Mystras. După antrenamentul de ieri în ale lenevelii ne cam mutăm fundul dintr-o cafenea în altă, de la o îngheţată la altă şi facem pe turiştii comozi şi răsfăţaţi. Nu e rău nici aşa, cred că m-aş putea obişnui şi cu varianta asta de concediu.
Mystras îmi părea încă de acasă unul din punctele preferate de pe lista planificată şi întradevăr nu am fost deloc dezamăgită. O fi bine să stai să leneveşti, dar nu se compară cu sentimentul pe care îl ai pe vârful unor ruine de piatră, sus pe dealul cel mai înalt din zonă. Nu se compară cum te simți când priveşti în jur şi vezi satele cât un cuib de furnici, norii aruncând umbre pătate pe câmpii, ziduri de piatră vechi construite pe nivele diferite de-a lungul versantului pe care te aflii iar vântul îţi bate pletele sau pălăria într-o parte. Nu mai ştiu cât de grea sau lungă mi s-a părut urcarea, dar ştiu că a meritat din plin şi că aş urcă de două ori mai mult oricând doar că să mai am parte de priveliştea aceea minunată şi senzaţia de libertate şi de zbor pe care mi-a trezit-o locul acesta minunat.
Adevărul e că m-am desprins cu greu şi nu prea aş mai fi vrut să cobor, dar ce să-i faci, că doar călătorului îi şade bine cu drumul, şi noi mai aveam de mers o bucată bună până să apucăm să ne odihnim din nou, aşa că nu mi-a rămas decât să pozez cât pot şi să îmi iau rămas bun de la locul acesta la care sper că voi reveni cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu