29 iul. 2016

Explorând Peloponezul - Partea III - Monemvasia, Portul Gerakas, Elafonisos

În Monemvasia am ajuns seara destul de târziu, dar parcă nu am vrut să ratez ocazia de a vedea "Oraşul Ascuns" cu felinarele aprinse, aşa că, deşi obosiți, tot ne-am pornit la o plimbare nocturnă pe străduţele înguste din piatră bătrână.



Pentru piatra asta şlefuită, călcată în picioare de sute de mii de oameni secole de-a rândul, am o slăbiciune de nedescris. Orăşelele astea cu străzi înguste şi miros de mare în noapte îmi fac mereu inima să bată un pic mai tare.






Am vizitat oraşul şi a două zi de dimineaţă, pe lumină, şi tot fermecător mi s-a părut. Ne-am plimbat, am cercetat toate colţişoarele, am pozat fiecare unghi şi am savurat câteva (că nu m-am putut opri la unul) fresh-uri de portocale, dulci şi aromate, proaspăt stoarse, din portocale crescute în zonă.




De aici am pornit un pic pe drum înapoi până în portul Gerakas, pe care ni l-a recomandat gazda pensiunii la care eram cazaţi. Portul se află în singurul "fiord" din sudul Europei, după spusele ei, şi merită vizitat şi savurat un peste la micile restaurante. Portul era pitoresc, cu şoseaua la nivelul mării, la propriu, căci la un vânt mai puternic am impresia că nu ai putea să mai ajungi cu maşină până în port, sau cel puţin aşa dădea impresia drumuleţul acela îngust şi mult prea aproape de mare pentru gustul meu. Nouă foame nu ne-a fost la ora aceea din zi aşa că am făcut doar câteva poze şi ne-am continuat drumul spre un alt apogeu al excursiei Elafonisos.



Drumul până pe insulă nu trebuia să fie lung, ceva sub 50 km din Monemvasia, dar de ce nu am luat in calcul e că trebuia să traversăm nişte munţi. Şi ca să urci şi să coborî un munte pe o distanţă de nici 20 de kilometri, păi ar cam trebui să te aştepţi la serpentine serioase. Ceea ce noi nu aşteptam ne-a lovit din plin şi ne-a speriat când ne-am trezit că nu putem circula decât cu viteza întâi şi doi, şi chiar şi aşa în unele curbe ne scârţăiau roţile mai ceva că ălora la formula unu, repet în viteză întâi! Drumul ăsta scurt a fost mai epuizant decât ne aşteptam şi am rasuflat uşuraţi când am ajuns să urcăm maşină pe ferry şi să savurăm turcuazul cristalin al marii în colţul ăsta uitat de lume.


Insula asta era să o ratez cumva, până ce, căutând plajele cele mai frumoase ale Pelopoznezului am dat în repetate rânduri de aceleaşi laude aduse insulei mititele. Era doar la o aruncătură de bat de malul pe care ne aflăm şi se vedea destul de clară în depărtare. Între noi se află doar o limba de apă de un turcoaz intens şi o bucată de un albastru mai întunecat. Tot drumul cu vaporul nu a durat nici măcar destul încât să mă satur de pozat că ne-am şi trezit pe insula. Ne-am îndreptat spre campingul de care citiseam că e aproape de plajă magnifică în formă de clepsidră ce m-a cucerit la prima vedere. La camping ni s-a oferit să alegem din vreo trei locuri în care să ne punem cortul, dar nici unul nu prea ne-a încântat. Primul loc era situat între clădirea recepţiei şi băi, fără farmec, între betoane, şi alte locuri de cort direct lângă. Apoi ne-au arătat un locşor cât pentru un cort mic în care, dacă stăteai în picioare riscai să dai cu capul de o ditamai creanga ciuntită deasupra locului, aici cortul nostru canadian, în care stai în picioare lejer sigur nu încăpea. Iar locul trei oferit era în zona supermarketului unde ni s-a spus că va fi gălăgie către dimineaţă, ceea ce sună şi mai puţin tentant. Ne instalăm cortul în primul loc şi ne consolăm că stăm doar două nopţi aici, aşa că nu contează că locul nu e cel mai grozav. Montăm totul în grabă pentru a ajunge cât mai repede la plajă.








Deşi nu am stat decât două nopţi aici, parcă totuşi păreau cu mult mai multe zile decât au fost de fapt. Aici timpul s-a scurs încet de tot, dar nu într-un mod neplăcut cum se întâmplă de obicei când aştepţi, ci într-un fel de moleşeală plăcută şi relaxantă. Marius a petrecut toată ziua următoare citind şi înotând, iar eu am profitat de timp, ca pe lângă blocioritul prin apă, să mai exploarez delușorul ce forma peninsula mică din capătul plajei. Am făcut poze, am cules crengi de cimbru sălbatic, spălate şi decolorate de soare, am savurat peisajul ce mi se întindea sub ochi mult mai frumos de la înălţime. M-am simţit şi aici cât se paote de în largul meu şi nu am putut să nu mă mir în continuu cât de limpede poate să fie apa marii în unele colţuri de lume. Plaja asta a trecut direct pe locul întâi dintre plajele văzute de mine până acum şi va păstra un loc important în inima mea, căci am găsit aici o linişte şi o sălbăticie pe care o caut în multe locuri şi nu o găsesc decât rar.



După ce a apus soarele nu mai eram decât noi pe plajă savurând o conservă dusă de acasă, iar în depărtare printre stânci se mai vedea lumina unui telefon mobil. În rest amurgul contura romantic yachturile din golfuleţ şi aerul mirosea a sare şi a noapte de vară. Am simţit că aş putea trăi o viaţă aici şi tot nu m-aş satură de locul ăsta.


Ziua ce a urmat am mai făcut o baie lungă în apa cristalină iar spre amiază am părăsit şi locul acesta, cu inima-mi ținându-se cu dinţii de mal. Of Doamne! dar greu e câteodată să mergi mai departe.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

AddThis