Cu greu m-am desprins de plaja cu vegetaţia exotică şi apa aceea limpede ca sticla, şi, deşi eram deja pe drum mai departe, încă visam cu ochii deschişi la acel albastru cristalin din Elafonisos.
Azi aveam de parcurs cam 160 de km pe coastele Laconiei până în inima Peninsulei Mani. Drumul, deşi nu era lung, a fost din nou unul pe care l-am parcus destul de încet, când cu marea în stânga noastră, când şerpuind peste munţi, când rătăcind prin livezi de măslini sau portocali.
Peisajul s-a schimbat de atâtea ori încât am avut impresia că am străbătut mai multe ţări în câteva ore. Am avut parte de peisaje de munte, privelişti cu ţărmuri abrupte, cu pajişti şi verdeaţa luxuriantă a livezilor iar la doar câţiva kilometri totul devenea arid şi stâncos. Contrastele de genul asta au făcut din exursia asta un roadtrip de neuitat.
Bineînţeles că nu se putea fără peripeții așa că, la un momentdat, GPS-ul a dat rateuri şi ne-a băgat pe nişte poteci înguste prin mijlocul livezilor. Nu mică ne-a fost mirare când am început să vedem în stânga drumului portocalii plini cu fructe coapte. Am oprit să vedem dacă găsim vreo portocală comestibila din întâmplare. Fructele păreau să mai necestite ceva timp până să poată fi savurate, erau mai degrabă de un galben închis decât portocaliul de supermarket cu care eram obişnuiţi, dar, având în vedere că era plin de fructe căzute pe jos, eu mi-am încercat norocul şi am dat atacul la una. Era mai gustoasă decât îmi puteam imagina, aşa gălbuie şi urâţică nu promitea nimic din savoarea ce a oferit-o aşa că bucuria noasstra era pe măsură. Ne-am umplut buzunarele şi ne-am bucurat ca nişte copii ce fură cireşe, de pradă dulce care ne-a ieşit în drum.
A mai durat o vreme până am ieşit de pe drumurile astea rătăcite dintre livezi, iar cât timp le-am străbătut ne-am bucurat de priveliştea exotică cu măslinii în dreapta şi portocalii în stânga drumului.
Pe cum înaintam începeam să uit de apele Elafonisosului şi începea să crească în mine nerăbdarea de a vedea epava Dimitrios, a cărei coordonate erau următoarea destinaţie de pe traseu.
Suntem din nou la mare, însă una mult mai tulbure şi mai supărată decât cea pe care am lăsat-o în urmă. După o baie scurtă şi răcoritoare pornesc la pas spre epavă şi mă opresc adesea pentru a face poze. Vaporul pare destul de intact din depărtare, doar culoarea şi apropierea nefirească de mal îţi dezvăluie că cineva a greşit cam tare cândva şi a lăsat astfel, în urmă, un monument demn de pozat.
Pe cum mă apropii, văd tot mai clar semnele degradării datorate intemperiilor. Epava stă pironită în nisip foarte aproape de mal iar accesul până la tribord se face uşor, fără a avea devoie de abilităţi de înot, ci doar cu disponibilitatea de a te uda pe picioare. Bordul navei e spart pe ambele părţi dând acces apei să năvălească în interior. Lumina şi valurile nărăvaşe mi-au dat ocazia să fac poze pe săturate bucurându-mă de culoarea dată de rugina vaporuilui abandonat.
Am pierdut ceva vreme pozând epava în timp ce Marius a s-a bucurat de încă o baie lungă în mare.
Noi mergem mai departe și peisajul se schimbă din nou, devine tot mai arid şi mai sălbatic, dând senzaţia că nu se pretează deloc traiului uman. Pe ici colo se văd construcţii de piatră şi garduri joase, tot din piatră, care dau peisajului un aspect şi mai feroce. Vegetaţia se rezumă la tufe mici şi uscate şi cactuşi uriaşi ce depăşesc statura unui om. Suntem acum pe peninsula Mani, cea mai pustie şi neprimitoare din tot Peloponezul.
Continui să rămân uimită cât de mult se poate să difere peisajul aici pe o distanţă de 50 km dar nu pot să spun că mi-ar displace, chiar şi sălbăticia asta brută are un farmec aparte.
Ne-am cazat într-un sat din acesta cu clădiri de piatră, iar camera în care am dormit era decorată cu textile vechi, ţesute manual şi transimtea o atmosfera arhaică de ospitalitate neastepta într-un loc ca acesta.
Am ajuns seara prea târziu pentru a mai vedea ceva din Stavri, aşa că dimineaţa, înainte să plecăm mai departe, am făcut o plimbare scurtă, pentru poze, prin cătun.
Azi va fi ultima zi de plimbare cu maşina pentru o vreme, aşa că, am hotărât că vom face o singură oprire înainte de a ajunge în stațiunea în care vom petrece restul concediului.
Oprirea a fost la Diros Cave, nu departe de Stavri, unde ne-am trezit plimbaţi cu barca prin nişte peşteri spectaculoase. Stalactite şi stalagmite am mai văzut, şi mi-au plăcut şi aşa, dar aici a fost cu totul altfel. Să stai pitit într-o barcă mică ce se clatină pe luciul unei ape transparente şi să te apleci la fiecare trecere dintr-o camera în alta, pentru a nu da cu capul, a făcut din explorarea peşterii o aventură unică pe care am savurat-o amândoi din plin.
Din păcate luntrasul nostru era vitezoman iar lumina slabă, aşa că pozele nu reflectă deloc frumuseţea locului şi nici nu pot reda senzaţia de aventură subterană ce a creat-o viteză noastră de plutire printre pereţii colţuroşi şi plafonul jos cu milione de ţurţuri calcaroşi.
Am ieşit din peştera răcoroasă cu zâmbete largi, de copii fericiţi şi ne-am continuat drumul spre Finikounta de-a lungul coastei.
Peisajul se schimbă din nou, acum din arid în tot mai verde şi mediteranean ducându-mă cu gândul pe alocuri la Italia, cu chiparoşii ei emblematici.
Dar arhitectura diferă mult şi ne aminteşte unde suntem,căci satele sunt mici iar clădirile, deşi tot de piatră, diferă de cele din Italia.
Ajunşi în Finikounta am rămas cam dezamăgită de aşa numita plajă cu nisip. Acum oriunde aş fi mers după Elafonisos probabil că aş fi fost dezamăgită doar că aici în loc de nisipul fin la care visam eu, ne-am trezit cu un nisip ce putea fi numit mai degrabă pietriş fin. În apă, în zona care ne aflam noi, deşi părea că pietrişul se transformă în nisip, în realitate călcai pe o platforma de piatră, netedă ce-i drept dar şi cam alunecoasă, deci nicidecum la fel de plăcută ca nisipul.
Zilele ce au urmat ne-am mutat la plajă mai spre centrul oraşului unde pietrişul era mai fin şi măcar în spre apă începea să apară nisipul. Nu prea avea rost să ne gândim la alte plaje căci aici am rezervat cazarea pe următoarele cinci nopţi, deci aici ne vom relaxa după toate peripeţiile pe care le-am avut până acum.
Timpul a trecut repede în alternarea dintre leneveală pe plajă, înotat, citit, şi plimbările de seară prin staţiune. Am visat la o excursie cu barca dar staţiunea era prea mică şi nu avea astfel de oferte. Am descoperit ulterior că dacă am fi mers să întrebăm în port probabil am fi găsit o varinata de exursie pe o barcă mai mică, dar cum nu am văzut reclame pe centru nu ne-am gândit că ar fi şi variante mai underground, aşa că iar am rămas cu dorul unei excursii pe albastrul de care m-am îndrăgostit în Zakynthos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu