9 aug. 2016

Explorand Peloponezul - Partea V - Methoni, Pilos, Plaja Voidokilia si castelul Navarino

Am stat noi cât am stat la pârjolit şi bălăcit, dar eu aveam în plan să dăm o fugă şi prin zona asta, mai ales că prin apropiere se afla o altă plajă emblematică a Peloponezului: Plaja Voidokilia. Aşa că, după ce ne-am mai revenit puţin, am pornit din nou într-o plimbare de o zi.


Dimineaţa am început-o cu vizita castelului din Methoni. Castelul, cu pereţii de piatră pe care cresc tufe verzi prin toate crăpăturile, a fost impresionant iar lumina a fost numai bună pentru a scoate în evidenţă cerul limpede ce contrasta cu piatră nisipie a zidurilor părăsite. 


Am profitat de orele dinaintea zăpuşelii de amiază ca să fie cât de cât suportabilă excursia. Chiar şi aşa plimbarea de la cetate până la mica fortăreaţa Bourtzi nu a fost una uşoară, şi, doar gândul că ne apropiem de umbră şi de marea răcoritoare ne-a împins să înaintăm. 


Eu am fost în lumea mea aici printre ruine înconjurată de albastrul marii. 





Mica fortăreață, ce a fost folosită cândva ca şi temniţă, avea un farmec aparte fiind înconjurată în totalitate de mare şi unită cu cetatea doar de o potecă nu foarte largă. În interiorul zidurilor ei răcoroase ne-am revenit suficient încât să ne facem curajul de a porni drumul înapoi prin soare până la maşină.


Am continuat plimbarea până în Pilos unde am savurat prânzul la umbra unei terase şi am aşteptat ca soarele să mai coboare puţin iar noi să putem merge mai departe fără să facem insolaţie.


Urma să ajungem la plaja pitorească Voidokilia, lucru în teorie simplu dar în practică un pic mai complicat. După ce ne-am rătăcit puţin prin cătunul dinaintea plajei, şi era să intrăm la un resort de cinci stele, la care cred că şi dacă treceam doar de barieră ni s-ar fi golit buzunarele instant :), am găsit în final parcarea nisipoasă dinaintea plajei mult visate.    


Deşi apa era limpede şi nisipul fin, parcă tot Elafonisos a fost apogeul şi mă gândeam, uşor dezamăgită, că nu e bine să vezi plaje ca ce de pe Elafonisos, căci nu le mai admiri aşa mult pe celelalte care în mod normal le-ai fi considerat incredibil de frumoase.



Am zăbovit un pic şi ne-am delectat cu valurile agitate ale marii dar parcă de jos nu era decât o plajă banală. Aşa că, după o vreme, l-am lăsat pe Marius cu carte la pârjolit, mi-am luat aparatul şi am pornit să urc până la castelul Navarino. Nu ştiam exact cât de grea va fi urcarea şi nu aveam decât şlapi de plajă în picioare dar eram determinată să obţin o poză de neuitat cu ciuperca albastră ce o forma aici natură.

Cu documentatul detaliat al excursiilor mă pierd de obiccei undeva pe ultimele zile şi ca atare ştiam şi acum doar că se poate urca dar nu şi cât de greu va fi, sau pe unde exact e drumul. Mă orientez pe unde mai văd lume urcând şi coborând, şi mă îndrept spre castel. Urc încet pe dunele de nisip şi întâlnesc la un moment dat o familie de italieni pe care îi întreb de drum. După ce îmi zic că e urcuşul ceva mai greu dar că merită şi îmi asigura că se poate urca cu şlapi de plajă, prind avant şi sunt hotărâtă să nu mă opresc până nu ajung sus. 

Urcuşul era întradevăr destul de abrupt şi pe alocuri erau chiar scăriţe de fier înfipte în stanca pentru a facilita urcarea, dar pe cum urcam parcă tot mai frumos se vedea golful acesta în miniatură. Pe la mijlocul uracarii am dat de "Peştera lui Nestor" în care am savurat răcoarea reconfortantă înainte de a porni şi mai departe în susul dealului.

Am ajuns într-un final sus de tot şi am dat de zidurile destul de înalte ale unei fortăreţe părăsite. Aici italienii cu care am urcat mai tot drumul şi am mai schimbat câte o vorba de politeţe, m-au ajutat să mă caţăr sus pe metereze. Pe zidurile vechi şi părăsite aveam senzaţia că aş putea să îmi iau zborul, totul părea ireal de frumos, incredibil de albastru iar lumea părea un pic mai mică şi mai neimportantă decât în rest.



Am stat mult timp pe zid doar privind în jos la frumusețea ce mi se întindea sub picioare iar timpul părea să stea în loc. Cu greu m-am desprins de aici, şi doar pentru că soarele începea să coboare iar eu nu am vrut să mă trezesc că nu mai văd poteca pe care cobor, şi eram convinsă că şi Marius va începe să se îngrijoreze dacă nu voi apărea în curând. Dar şi aici aş mai fi stat măcar o ora, măcar o zi dacă nu o săptămâna, doar privind la albastrul viu ce se mişcă nedescris de fermecător de jur împrejur mult sub picioarele mele. 

Degeaba, sufletul meu e cel mai fericit când poate privi marea, mai mult nu îmi trebuie, doar să văd albastrul acela în continuă mişcare, ce nu poate fi redat în poze, mă linişteşte şi mă aduce într-o stare Zen, de împăcare cu totul şi cu toate. 


Coborârea a fost mai lentă şi mai tristă puţin, ca orice drum de întoarcere dintr-un loc nemaipomenit. Soarele îşi pierduse deja puterea şi valurile îmi mângâiau picioarele fără a mai da senzația răcoritoare de pe la mijlocul zilei.



Zilele au fost prea scurte, săptămânile prea puţine şi toată bogăția Peloponezuilui prea copleşitoare, astfel că totul a părut un vis din care ne-am trezit mult prea repede gonind pe autostradă în drum spre casă şi eu am rămas cu senzaţia aceea, ca după fiecare concediu, că aici aş mai fi zăbovit, şi cu speranţa că voi mai reveni cândva.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

AddThis