Porumbelul

L-am gasit vineri inainte sa plec la Bucuresti, la baza unui copac, in apropiere de blocul nostru. Era cam blegovit, dar nu parea sa aibe vreo aripa rupta, asa ca l-am dus acasa. Nu m-a lasat inima sa il las acolo singur sa il manance pisicile sau cainii, sau sa il calce vreo masina. Asa ca peste weekend a trait intr-un carton si Marius a avut sarcina sa ii mai dea paine si apa proaspata si am sperat sa nu moara.


Luni dupa ce am ajuns acasa am inceput sa ma ocup de el si i-am dedicat toata ziua. A fost un mod foarte placut de a ma relaxa, am intrat intr-un ritm lent lipsit de stress si griji. Mi-a facut enorm de mare placere sa stau doar sa privesc porumbelul, sa il mangai din cand in cand, sa il incurajez sa umble si sa incepem cu lectii de zbor.

Era deja mult mai zdravan decat vineri, se tinea pe picioare, desi parea sa il doara unul, caci schiopata si nu pierdea nici o ocazie sa se puna jos la lenevit. Nu era inca adult, se vedea pe el ca e mai mic si mai nesigur decat o turturica matura. Probabil ca a dat gres la prima lectie de zbor si s-a lovit de vreo masina sau la aterizare nestiind inca cum sa-si coordoneze aripile.


Era ciudat ca nu parea speriat de mine, dar se panica cand il ridicam in brate. Asa ca am luat-o incetisor cu plimbari fortate, iar dupa ce am vazut ca e in regula si isi intinde aripile am inceput sa il ridic usor si sa ii dau drumul sa zboare pe balcon. M-am bucurat tare sa il vad ca da din aripi. Chiar daca aterizarile erau inca fortate si mai avea probleme cu directia de zbor, tot era un semn bun. Asa ca, incet, am crescut inaltimea si el a inceput sa nimereasca si coltul balconului in care era apa si malaiul , si nu se mai lovea de pereti la aterizare. Dupa cateva ore in care eu am stat cu el, l-am obligat sa zboare, l-am lasat sa se odihneasca, l-am desenat, l-am pozat, si iar l-am obligat sa faca mici planari am iesit scurt sa imi iau o bluza. Cand m-am intors, porumbelul nu mai era jos unde l-am lasat. L-am cautat din priviri pe sub masuta, dar cand am ridicat ochii l-am vazut pe balustrada. Oh ce bucurie, a zburat singur.

Dar bucurie s-a transformat in grija, caci afara s-a facut frig, sa innorat si a inceput sa bata un vant rece ce preverstea o furtuna serioasa. Asa ca l-am luat repde in brate si l-am dus in bucatarie, l-am pitit in cartonul care i-a servit drept casa ultimele zile si m-am bucurat sa vad ca la lumina obscura a bucatariei isi inchide ochii si doarme. S-a pornit o furtuna pe care nici eu nu as fi vrut sa ajung pe afara, daramite un porumbel mititel cu aripile inca plapande.


Dupa ce s-a potolit furtuna si a iesit soarele am luat-o de la inceput. Iar am inceput sa il pun la plimbare, sa il ridic usor si sa il oblig astfel sa planeze pe balcon. Am facut pauze contemland-ul si m-am bucurat de linistea si lipsa de stres pe care o simteam stand cu el. Am continuat cu exercitii si el a inceput sa zboare si de jos in sus, ba pe cutie, ba pe balustrada, dar se vedea ca e nesigur, si ii puteam vedea respiratia rapida cand statea pe balustrada. A mai cazut de cateva ori ba de pe balustrada, ba de pe carton, avea miscari stangace si nu parea sa stie cum sa isi gaseasca stabilitatea.



Era fricos, se vedea clar ca nu are curaj. La un moment dat l-am luat in palme sa il ridic mai sus pana la nivelul ochilor si in loc sa zboare spre coltul balconului a inceput sa se uite in partea cealalta, peste balustrada spre copacii din curtea spitalului. A fost emotionant sa vad ca nu ii e frica de faptul ca sta la mine in palme, si ca dorinta de a zbura devine tot mai puternica. De la nivelul asta si-a luat zborul din nou pe balustrada. A stat mult timp asa , cu privirea spre copaci, spre departari, si am simtit cumva emotia si frica pe care o avea. Sovaia, incerca sa isi deschida aripile si iar le inchidea, era o emotie puternica. In el se lupta dorinta de a zbura si de a fi liber cu frica si indoiala ca va reusi. Vazandu-l asa parca si mie imi era frica, daca aterizeaza pe sosea, daca nu poate sa tina directia, imi venea sa il iau in brate si sa nu ii mai dau drumul, sa ii spun ca am eu grija de el, ca nu trebuie sa faca nimic, o sa ii dau mancare si apa, nu are rost sa isi riste viata. Dar nu am facut nimic am stat, asa cum statea si el. M-am uitat la el, am simtit ca e momentul sa nu fac mai mult. El se uita la mine, apoi iar privea spre copaci.

A inceput sa bata o briza usoara, el a tresarit, a mai sovait putin,si-a ridicat aripile, iar le-a inchis, si totusi statea incordat. S-a uitat in departari, a deschis aripile si si-a luat zborul.


A zburat departe, pana in teiul cel mare de peste drum. A trecut mult deasupra soselei, a aterizat cam greu, a speriat alti doi porumbei, dar a ajuns in copac. Singur, cu fortele lui de care ne-am indoit amandoi, a ajuns mult mai departe decat ma asteptam eu. A fost un moment aproape magic pentru mine, plin de bucurie si de emotii. Ma bucur si acum cand ma gandesc ca l-am salvat si ca s-a intors poate chiar la cuibul din care a plecat.

Sper sa zboare acum mult deasupra blocului in care stau eu si scriu povestea lui, povestea mea, povestea noastra. A fost fun moment frumos pe care sigur nu o sa il uit.